Overblog Folge diesem Blog
Administration Create my blog
2. Dezember 2014 2 02 /12 /Dezember /2014 05:43

Bună seara,

Eu mi-am făcut datoria gazetărească şi am publicat materialul trimis de dvs. Îl regăsiţi la pozia a II-a. http://revista-zeit.ro/?q=node/16

Sigur că modul în care dvs. puneţi problema românilor în context european, deranjează pe mulţi, pe unii chiar îi oripilează, dar e dreptul domniilor lor să contracareze, să vă combată, chiar.

De citit citesc, asta vă asigur, chiar dacă evită comentariile, fie direct din interfaţa revistei, fie pe e-mail.

Abordarea salvării României doar închinându-se de la stânga la dreapta şi stând cu faţa spre Roma, în loc de Nazaret este un act de răzvrătire nu numai împotriva ortodoximului, ci a întregii clase de conducători, alţii decât cei importaţi, pe care România i-a avut până în
prezent.

E modul dvs. de a vedea atât istoria, adică trecutul, cât şi prezentul, cu viitor cu tot şi e merituos faptul că scrieţi, că vă scrieţi ideile.

O spun în contextul în care chiar publicaţia aceasta, datorită numelui "nemţesc" a fost acuzată - la un moment dat - că face propagandă fascistă.

Orice vine sau seamănă, ori, pur şi simplu are rezonanţă cu limba germană este imediat asimilată şi tratată ca fiind antiromânească.

Germania este în continuare un "duşman al poporului" şi va rămâne, probabil, atât timp cât stânga va avea voce. Este bine de ştiut acest lucru.

Revista nu simpatizează cu niciun partid plitic, este poate, o spun cu toată modestia, cu adevărat apolitică şi nici nu voi tolera amestectul doctrinelor în redacţie.

Accept, în schimb să public, cu limitele de rigoare, opiniile tuturor celor ce doresc binele acestei ţări, indiferent dacă sunt din graniţe ori din afara lor.

Vă doresc spor la scris în continuare!

Cu respect,
Cătălin Moldoveanu

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
1. Dezember 2014 1 01 /12 /Dezember /2014 15:21


Mult stimate domnule profesor Ioan Huma, Universitatea din Iasi, Romania


Va multuesc din suflet pentru scrisoarea de ziua Marii Unirii in care puneti punctul pe i.
Existenta a doua modele, cel a Scolii Ardelene unite cu Roma si cel ortodox moldo-valah, a ideii nationale si a faptei statale se interconditioneaza si intrepatrund, cere realizarea o cat mai grabnica sinteza, care sa scoata neamul din groapa milenara greco-pravoslavnica. Mi-e teama ca altfel statele romanilor raman mereu izolate si cele mai sarace din Europa.


Nu se pune problema superioritatii unora fata de altii, ci depasirea impasului, blocajului national, care se pare ca trebuie sa o faca mereu un strain, Karl si Klaus. De ce nu o fac romanii? Cred ca lichidarea Bisericii unite cu Roma si dupa 1989 marginalizarea ei a creat un fals ideal la Bucuresti. Ortodocsii moldo-valahii vor sa fi modelul de urmat pentru totii, char si pentru catolicii, ceea este absolut inacceptabil in Transilvania, Maramures, Crisana si Banat.


Sigur ca acceptarea ierarhiei greco-slavea fost condition sine qua non a supravietuirii la nord de Dunarea. La sud romanii au fost exterminati sau asimilti. Mai putin de 10% mai traiesc azi cu chin si vai. Vezi situatia valahilor din Grecia, Bulgaria sau Serbia. Probabil ca romanii ar fi fost exterminati sau slavizati complet daca nu le venea in ajutor maghiarii lui Sfefan cel Sfant, care a spart la mijloc, in Panonia si Transilvania tavalugul nimicitor slav, de la Adriatica la Baltica.


Eu traiesc de peste patru decenii in vest si folosesc logica, vocabularul si perspectiva occidentala, cu riscul de a fi neinteles sau chiar vazut ca rau intentionat, dar cum altfel asi putea atrage atentia confratilor mei asupra unor probleme mai putin cunoascut in orient sau chiar tabuizate in spatele fostei Cortine de Fier sau a Cortinei de Argint actuale?


Domnia Voastra intelegeti discursul occidental si trecand in revista in mod critic teze mele il faceti accesibil si orientalilor de acasa. Exista ideii, traditii care ne apropie si care inca ne despart. Pe nedrept. De o mie de ani, de la Marea Schisma. Asa putem intelege, chiar daca nu acceptam, statutul de tolerati ai ortodocsilor in Sfantul Imperiu Roman (UE), criza (motiva religios?) fara de sfarsit din lumea ortodoxa etc. Asa ne facem datoria de universitari.


Pe curand, cu cele mai bune ganduri, al DV devotat, vr

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
1. Dezember 2014 1 01 /12 /Dezember /2014 10:41

Scrisoare deschisă Domnului Profesor Viorel Roman,

Bremen, Germania

Am primit și am citit cu atenție mesajul Dv. privind recentele alegeri prezidențiale din România.

Rezultatul lor nu putea, desigur, să vă lase indiferent, cu atât mai mult cu cât pare a confirma tezele Dv., susținute cu consecvență în tot ceea ce scrieți de nu puțină vreme.

Cititorii români interesați cunosc interpretarea pe care o dați fenomenului românesc, marcat, după Dv., de clivajul istoric dintre Transilvania pe de o parte, racordată prin Uniație la ritmurile civilizației occidentale, și „restul” Țării pe de altă parte, condamnat, în opinia Dv., să supraviețuiască „în lanțurile grele ale duhovniciei și soborniciei moscovite și constantinopolitane”. Această nefericită apreciere interbelică devine la Dv. criteriul absolut de analiză, conducându-vă, cum vă declaram și cu alt prilej, la preocuparea – după mine neproductivă – de a identifica neapărat ceea ce îi desparte pe români între ei, nu ceea ce îi unește statornic sub aspect etnic, cultural-spiritual, istoric și politic, deși toate acestea constituie o realitate primordială, rezultat al năzuinței din veac a românității.

Despre această problemă, așa cum s-a întâmplat, am dezbătut polemic în răspunsul meu la cărțile Dv. De aceea, în rândurile de față încerc să mă opresc strict la textul primit acum.

Afirmați, la început, că „regel Carol I a încheiat era domnitorilor greco-ortodocși dependenți de sultanul turc și patriarhul său grec”. Dar înainte de a fi rege, prințul Carol nu a fost și el „dependent” atâția ani de sultan, de la venirea sa în România și până la Războiul de Independență? Și dacă rușii nu ar fi pornit acest război, nu ne-ar mai fi trebuit ceva timp să-l susținem singuri? E drept, rușii nu ar fi putut să depășească fără ajutorul nostru unele situații pe muchie de cuțit pentru soarta conflictului. Pe acest fond, faptele militare ale prințului german au fost faptele ostașilor noștri, expresie a entuziasmului și sacrificiului armatei române pe care el, principele, le-a personalizat. Dacă este să nuanțăm, am putea spune că în contextul istoric dat prințul german s-a înscris ca unul dintre factorii subiectuali de reprezentare a voinței populare, nicidecum în rolul de cauză propriu-zisă în determinismul istoric.

Cât privește „dependența de patriarhul grec a domnitorilor ortodocși”, aceasta e o formulă reductivă, ignorând unitatea de credință a acestei părți de Europă, moștenire spirituală a Bizanțului, pe care noi am ridicat-o la înălțimi spirituale de netăgăduit și cu care am răzbătut în timpul nedreptăților.

Reproșul adus și în textul de față „președinților ortodoxo-comuniști moldo-valahi” cum că ar fi ținut poporul în groapa istorică greco-pravoslavnică rămâne un proces de intenție. Sub mandatul lor și cu acordul tuturor partidelor politice aflate la guvernare după 1990 s-a inițiat și s-a materializat – e drept, tot pe curentul voinței populare! – intrarea României în NATO și Uniunea Europeană, marcând ireversibil reîntoarecerea noastră în familia europeană.

Totodată, atribuindu-le foștilor președinți calificativul de „ortodoxo-comuniști”, creați, pe lângă contradicția în termeni, și o falsă opoziție de ordin religios, improprie realităților românești tolerante prin natura lor, între foștii președinți, pe de o parte, și Iohannis, „catolicul reformat”, pe de alta. Președintele ales a obținut victoria, într-o țară de departe predominant ortodoxă, pentru motive eminamente politice, ca vot negativ la adresa baronilor locali din toate partidele, inclusiv, nu puțini dintre ei, și din Ardeal și Banat. A fost, în acest sens, și un vot împotriva lui Băsescu, de la care s-au salvat în ultimul moment slugile acestuia din PDL, de-alde Blaga, Videanu, Flutur și alții ca ei, trecuți peste noapte la ACL, acum curați și spălați, adevărați „creștini” cu care defilează Iohannis pe la Curtea Constituțională. Oare nu observați farsa? Când Macovei s-a dus la Londra, Udrea la Paris să incite votanții din afară, când agenți străini, parcă repetând manevra din decembrie ʼ89, au venit și acum să provoace incidente, nu cumva a fost vorba de operațiuni prea puțin electorale, țintind la o destabilizare generală?

Votul românilor din străinătate, mult supralicitat mediatic, a fost și el negativ sub aspect direct politic; nu are nicio legătură cu apartenența religioasă și cu pretinsa superioritate a „valorilor și normelor ardelene, occidentale”, invocată de Dv. În baza acestei false premise – ignorând un întreg proces istoric de modernizare istorică și culturală a României de până la Marea Unire, datorată deschiderii sincronizatoare a românilor extracarpatici spre Vestul european, în timp ce ardelenii suportau încă jugul austro-unguresc, dar și o anume înghețare culturală a exceselor latinismului −, Dv. încercați acreditarea unei falii între Transilvania și România „de dincoace”, numai bună de speculat de tot soiul de aventuriști iredentiști. La asta nu vă gândiți? Dar nici la jertfa de sânge a românilor ce au făcut posibilă Marea Unire? Ce vă spune gestul lui László Tőkés, adversar declarat al statalității românești, care l-a felicitat pe Iohannis pentru victorie? Nu vedeți ce fel de speranțe își pune el și alții ca el în schimbările ce se pot produce acum în România? Și eu, și mulți alții ca mine ne punem speranțe, dar în cu totul alt sens. Rămâne ca domnul Iohannis și noi toți să dăm direcția conjunctă interesului național.

Dv. apreciați că Ardealul și Banatul sunt, după culoarea partidelor, albastre, iar „Moldova și Muntenia, numai roșii”. Dar Moldova aproape toată, nu doar Iașii, n-a fost mai degrabă „albastră”? Și atunci unde este „incompatibilitatea ce bate la ochi și nu mai poate fi trecută cu vederea” între Transilvania și cealaltă parte a spațiului organic și a sufletului românesc?

În altă privință, vă dau dreptate: constatați o linie de continuitate politică negativă a partidelor din România în aservirea statului: „PMR, PCR, FSN, PDSR, USL”. De ce uitați însă să pomeniți tocmai de PDL, cel mai „remarcabil” partid în această privință, îndeosebi sub conducerea „corifeilor” săi ardeleni, de-alde Boc și ceilalți ca el?

În context, ironizați justificat sloganurile PSD-iste penibile, de felul aceluia „Mândru că sunt român!”, dar ideea, plasată tot aici, că „Soarele de la București răsare pentru toți românii!” nu e un slogan, ci o declarație de speranță a unui Slavici și a altor patrioți ardeleni, încrezători la timpul lor în steaua românității.

Revenind la teza Dv. de bază, a zisei prăpastii între ortodoxism și catolicism și, de aici, prin extrapolare forțată, între cele două părți ale trupului Țării, unde nu se regăsește definitoriu repartizarea pe confesiuni religioase, vă întreb următoarele: oare declarația Preafericitului Daniel, întâi-stătătorul ortodoxismului nostru, făcută cu prilejul alegerilor, după care Dumnezeu lucrează pentru noi și prin străini, ar fi oare o dovadă a opoziției organice a ortodoxismului românesc la Occident, a ancorării noastre în „duhovnicia și sobornicia greco-moscovită”?

Și în textul de față, precum în toate celelalte scrieri ale Dv., grecii apar mereu drept întruchiparea stagnării, a opoziției ortodoxe radicale la occidentalism, încât noi, aparținând aceleiași familii spirituale, am fi condamnați la același statut. Însă grecii sunt apartenenți NATO și UE de ceva mai multă vreme, integrați circuitului valorilor europene, astfel încât nu-i putem plasa nici pe ei în nedreptul con de umbră al antioccidentalismului. Distanțarea critică, atitudine necesară pentru oricine, față de falsele valori ale consumismului și culturii libertinare occidentale nu înseamnă aversiune antioccidentală. Spiritul critic în circulația valorilor este condiția maturității culturii naționale, hotărâtă să se afirme astfel în concertul europeismului.

Pe un ton asertoric, afirmați că „Pentru occidentalii Carol I și Ferdinand, romano-catolici, ca și pentru Iohannis, catolic reformat, interesul național primează”. În ceea ce îl privește pe președintele ales, lucrul acesta abia de-acum încolo va putea fi constatat sau nu. Iar în legătură cu regii Carol I și Ferdinand și în general cu monarhia nemțească la români se poate întocmi o listă lungă-lungă de argumente în măsură să pună în discuție caracterul net al afirmației Dv. Amintesc numai că prințul Carol, venit incognito în România în 1866, a refuzat întoarcerea în Țară a lui Cuza, Domnitorul Unirii; acesta, bolnav, își dorea să-și primească sfârșitul pe pământul natal. Tot Carol, venit aici cu mâinile goale, a ajuns pe parcurs cel mai mare latifundiar. Putem uita de tratatul secret încheiat cu habsburgii, prin care se obliga să-i persecute pe luptătorii ardeleni refugiați peste Carpați? Și apoi, nu și-a făcut el sânge rău că Regatul nu l-a urmat în alianța cu germanii, pe care și-o dorea atât? Pot fi scoase la lumină destule alte aspecte care să evidențieze că la Carol I interesul național era strâns legat de acela al Coroanei! Cum se știe, există destule umbre, în raport cu luminile așteptate, și în activitatea ultimilor doi regi, raportată la interesul național. Istoricii obiectivi au vorbit și despre unele, și despre celelalte, încât teza Dv. despre primatul interesului național în politicile Coroanei necesită o apăsată amendare. Gândiți-vă astfel, ca să nu intru efectiv în analiza listei faptelor compromițătoare pentru monarhie, doar la consecințele afacerilor spoliatoare ale lui Carol al II-lea, făcute în paguba înzestrării armatei române!

Dar să ne oprim, măcar pentru un moment, și la ceea ce străbate ca un leitmotiv scrierile Dv., anume afirmația că „La români, Ideea, Programul de emancipare națională și socială a fost formulat de Școala Ardeleană, Biserica greco-catolică unită cu Roma, pe când Fapta statală aparține ortodocșilor moldo-valahi sub regi romano-catolici, sprijiniți de papa de la Roma”. În cartea mea de răspuns la platforma Dv. ideatică, m-am oprit oarecum nuanțat asupra acestei teze. Nu aș reveni aici dacă nu aș identifica în cuprinsul tezei un element și mai accentuat de această dată. Dincolo de radicala separare a apelor – unii cu Ideea, ardelenii, alții cu Fapta, „moldo-valahii” −, separare contrazisă de creația culturală și acțiunea de emancipare națională regăsite istoric și de o parte și de alta a Carpaților, acum precizați că Fapta statală a „moldo-valahilor”, Independența, Războiul de Întregire, România Mare, n-ar fi fost posibilă decât, repet ce spuneți, sub regii romano-catolici, sprijiniți de papa de la Roma. Aceasta pare a fi fost o fatalitate istorică, nu doar o condiție favorabilă a afirmării statalității moderne a României, anunțată încă de momentele 1821, 1848 și, desigur, cel din 1859. E de mirare această viziune fatalistă, subsumată paradoxal unei concepții finaliste asupra destinului României moderne. E ca și cum am spune: așa trebuia să se întâmple, de aceea așa s-a și întâmplat. Dincolo de orice intenție, de aici se poate deduce un posibil slogan, nedeclarat însă ca atare: „Cu Coroana mai-nainte, cu Iohannis astăzi președinte!”

În ce privește „sprijinul” papalității, și aici se impune revizuirea afirmației; să nu uităm măcar numai aservitorul Concordat semnat de Ferdinand în 1927 cu Vaticanul ori încurajările revizioniste ale politicii papale, dintr-o perioadă, în favoarea Ungariei horthyste! Într-adevăr, e nevoie și astăzi de o „unitate cu Roma”, însă de pe alte baze și în condițiile în care Biserica Romană însăși este chemată să facă, precum și ortodoxia în ordinea sa, pașii reciproci spre reforma ecumenistă așteptată, menită, pe fondul globalizării, să susțină valorile spirituale în fața anomiei și entropiei societății de consum în lumea postmodernistă de astăzi. Încât, nu doar „unirea cu Roma”, privită într-un unic sens, poate garanta în continuare ritmurile creșterii și afirmării noastre, cât armonizarea lor, pe multiplele planuri ale creației materiale și culturale, cu Europa întreagă. Vestul, stagnant și în criză, are și el a se racorda la ceea ce, ca tendință de progres, reprezintă spiritul Europei integrale, clădit în cele două milenii ale existenței sale. Numai așa Vestul își poate salva mirabilele fapte de cultură și civilizație pe care, oricum, nu avem a le ignora.

În altă ordine, vorbiți, D-le profesor, despre ceva ce mi se pare a fi o noutate în formulările Dv., anume despre „plagierea Ideii naționale de către politica bucureșteană”. Ar fi putut, însă, nevolnicii de ei, „moldo-valahii”, să fie „cu Fapta statalității” fără să aibă, pentru aceasta, o Idee cât de cât îndrumătoare? Oare n-au existat mai înainte cronicarii „de dincoace”, cu intuițiile lor de emancipare, oare nu au cunoscut exponenții înșiși ai Școlii Ardelene scrierile lui Cantemir moldoveanul asupra originii poporului nostru, ca să invocăm grăbit doar aceste aspecte evidențiind că Ideea națională s-a zămislit în spațiile romanității întregi și nu este, de aceea, un apanaj localist? E drept, jugul habsburgic a făcut-o în Transilvania să primească accente reactive mai hotărâte. Desigur, în spusa Dv. este un sâmbure de adevăr în sensul că „politica bucureșteană”, în fapt politica guvernelor postdecembriste, inclusiv sau chiar îndeosebi a aceluia condus de Boc ardeleanul, s-a copiat formal pe ea însăși în false declarații de construcție națională, în urma cărora nu ne-am ales decât cu industria lichidată, cu o agricultură de subzistență și cu înstrăinarea culturii de tradițiile de substanță creativă, precum și de valorile universaliste veritabile.

Vă legați speranțele, cum văd, de o persoană. Nici noi, ceilalți, nu ni le interzicem, cu condiția de a ne asuma, toți românii din orice parte a Țării, răspunderea și acțiunea concertate.

În fine, „toate drumurile duc la Roma” dacă și acela roman se înscrie la rându-i într-o universalitate definitoriu multipolară. Cum rezultă, noi nu avem acum a-i tot urma pe unii ori pe alții, mereu și mereu; nu ignorăm, dar nici nu mai trebuie să primim modele impuse, unele deja epuizate istoric și cultural. Avem, europeni laolaltă, de împlinit spiritul noului veac, al ceasului planetar. De aceea, cu atât mai angajantă este astăzi datoria ce ne revine și nouă.

Cu cele mai bune gânduri, astăzi, de ziua Marii Uniri!

Ioan Humă

1 dec. 2014, Iași

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
4. November 2014 2 04 /11 /November /2014 22:28

http://www.marianagurza.ro/blog/2014/11/03/dr-viorel-roman-oare-ce-vor-alege-romanii/

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
31. Oktober 2014 5 31 /10 /Oktober /2014 19:45

Se vor reuni creştinii? (1)

Care globalizare e benefică şi cine va învinge? Binele, sau Răul? Roma, sau Moscova?

În februarie 1945, ruşii şi anglo-saxonii se înţeleg la Yalta, iar românii, învinşi în război, sînt jecmăniţi şi forţaţi să sărbătorească, scandînd: ,,Stalin şi poporul rus/ Libertate ne-au adus!”. După ce este ucis Mareşalul Ion Antonescu, Ana Pauker, cu ajutorul Armatei Roşii şi al ilegaliştilor evrei, reorientează, cu baioneta, spre Moscova, 2.000 de Biserici Unite cu Roma şi lichidează tot ceea ce aducea a Occident. Academia Română este dizolvată, iar majoritatea membrilor acesteia, la fel ca ierarhii Bisericii Unite, mor în puşcărie. Globalizarea, panortodoxia şi panslavismul, în straie roşii, marxist-leniniste, triumfă, timp de cîteva decenii, în toată lumea şi pe toate planurile, în special în Lagărul protejat de o Cortină de Fier. În anul 1964, după retragerea ruşilor şi emigrarea, în massă, a evreilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej denunţă vasalitatea necondiţionată. Nicolae Ceauşescu refuză participarea la ocuparea Cehoslovaciei şi vrea să facă din Bucureşti a patra Romă. Această situaţie şochează a treia Romă, Moscova, în aşa măsură, încît se ajunge pe picior de război. Ceauşescu începe, după anul 1968, nolens-volens, o colaborare cu Vestul catolic. Bunăstarea anilor ‘70 încă e întipărită în memoria colectivă a românilor, la fel ca mizeria anilor ‘80, cînd Ceauşescu refuză colaborarea cu creştinii occidentali şi caută salvarea la mahomedani (la Yasser Arafat, amicul său).

În Decembrie 1989, la Timişoara, mulţimea scanda: ,,Ticălosul de tiran a fugit la Teheran!”. În acelaşi an, ruşii şi americanii se înţeleg, din nou, la Malta, şi românii sînt, iarăşi, învinşi – ,,Gorbaciov şi poporul rus/ Libertate ne-au adus!”. După uciderea, sau linşarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, omul providenţial şcolit în panslavism, Ion Iliescu, ajutat de 30.000 de turişti ruşi, de actori şi de regizori profesionişti, precum şi de inevitabili revoluţionari, în special evrei şi ţigani, preia, din mers, privilegiile ilegaliştilor lui Stalin şi revine la Ortodoxia celei de-a treia Rome, Moscova.

În anul 1989, primul mesaj adresat Naţiunii Române de către Ion Iliescu – respectiv faptul că Nicolae Ceauşescu a întinat nobilele idealuri (de la Răsărit) – i-a asigurat acestuia trei mandate de preşedinte, precum şi promovarea partidei filoruse PMR-PCR-FSN-PDSR-PSD-USL. Fireşte, el a făcut parte, la nivel înalt, din aceste mişcări antioccidentale, iar, în prezent, este preşedinte de onoare al PSD. Alianţa dintre protestanţii anglo-saxoni şi pravoslavnici (1944 şi 1989) se bazează pe o veche aversiune şi incompatibilitate cu Sfîntul Imperiu Roman, Europa Centrală, UE, fiind, însă, singura şansă de emancipare a românilor, fără patronajul greco-slav, după cum s-a văzut la Unirea lui Mihai Viteazul, de la 1600, la Unirea cu Roma, din 1700, la Revoluţia paşoptistă de la 1848, la Unirea Principatelor Române, din 1859, la proclamarea Regatului, în 1881, la Marea Unire, din 1918, la eliberarea din Lagărul rusesc, în 1989, şi la aderarea României la UE, în 2007.

Istoria ne arată că, atunci cînd Vestul este puternic, ruşii sînt opriţi la Nistru, în Transnistria, la fel ca în zilele noastre. Şi, invers, cînd ei revin, în forţă, aşa cum s-a întîmplat după 1945, influenţa lor ajunge pînă la Munţii Balcani, iar moldo-valahii redevin vasalii lor. De exemplu, Pavel Kiseleff moderniza Principatele, pentru a le face gubernii. Programul PCR din România viza dezmembrarea ţării, ceea ce Stalin şi Hitler reuşesc. Planul Valev, o reacţie la Declaraţia de Independenţă din 1964, dezmembrează RPR în gubernii. În 2013, fostul deputat moldovean Andrei Safonov, rus din Transnistria, ca o reacţie la protestul lui Traian Băsescu faţă de susţinerea USL-ului de către postul de Radio Vocea Rusiei, pleda pentru desfiinţarea României – atunci cînd, conform dogmei marxiste, contradicţiile interne inerente lumii capitaliste, UE/NATO, vor permite. Mai nou, însă, Safonov, adică ruşii, renunţă la Transilvania, care, cu un cardinal şi mai mulţi episcopi catolici, se califică mai greu ca satrapie oriental-rusă. Pravoslavnicii se concentrează, acum, asupra moldo-valahilor, care le sînt, începînd de la principele Dimitrie Cantemir la preşedintele Ion Iliescu, preasupuşi. Altfel, le taie popa (greco-slav) limba (latină)!

(va urma)
http://www.ziarulromaniamare.ro/care-globalizare-e-benefica-si-cine-va-invinge-binele-sau-raul-roma-sau-moscova/

Prof. dr. Viorel Roman,
Consilier academic la Universitatea din Bremen

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
27. Oktober 2014 1 27 /10 /Oktober /2014 19:04

Alegeri prezidentiale 2014

Rusii pravoslavnici dupa marea vanzare se ridica sub presedintele Vladimir Putin din genunchi. Asta e cuvantul de ordine din politica si propaganda de dupa anexarea Crimeii,:

https://www.facebook.com/video.php?v=763115973747910

http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/01/14/reveni-rusii/

Ortodocsii moldo-valahi, ca toti balcanicii, dupa marea vanzare se simt incenunchiati si isi aleg acum un nou Presedinte, care in orient, de la inceputul istoriei, faraonul, imparatul, voda, secretarul general PC, presedintele este „rege si preot“ (Geneza 14, 17-24), de natura divina.

In Europa, de o mie de ani, imparatul si papa au misiuni diferite, ceea ce a dus treptat la emanciparea nobilimii, oraselor, burgheziei, proletariatului si in final s-a creat o societate civila democratica de neintelesa si in pectore greu de intales si oricum inacceptabila la crestinii orientali.

Dupa terminarea Razboiului Rece, din 1989 moldo-valahi mimeaza de bine de rau o societate democratica, dar care nu are mai nimic de a face cu modelul occidental, dupa cum s-a vazut recent atat la felul cu s-a musamalizat plagiatul primului ministru, cat si la lovitura de stat si referendum.

La rusi si cu batista pe tambal la moldo-valahi, euforia din anul 1989 s-a metamorfozat treptat intr-o lehamite generalizata, care va fi depasita numai de Sfantul şi Marele Sinod Panortodox, care ar fi trebuit să se desfăşoare în acelaşi timp cu Conciliul Vatican II si sa refaca unitatea crestina.

http://www.ziarulromaniamare.ro/sfintul-si-marele-sinod-panortodox-2016-1/

Primul presedinte ortodox moldo-valah Nicolae Ceausescu a modernizat si industrializat tara printr-o dictatura de dezvoltare. Cu dusmani in est si vest, rupt de realitate, spera in Islam si este lichidat.

Al doilea presedinte ortodox moldo-valah Ion Iliescu da drumul la marea vanzare si impiedica venirea Fericitul papa Ioan Paul II in tara. Inlocuirea sa are loc insa fara varsare de sange.

Al treilea presedinte ortodox moldo-valah Emil Constantinescu il primeste pe Fericitul Ioan Paul II, care deschide partile Europei romanilor. Esuiaza in fata rezistentei pasive a Partidei Ortodocse.

Al patrulea presedinte ortodox moldo-valah Traian Basescu devine membru al UE/NATO. Optiune acceptata contre coer de Partida Ortodoxa - PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, PNL, PC, USL.

Conflictul din Crimeea, din 1853 si cel actual, permite moldo-valahilor orientarea spre vest si o loarecare ibertate de miscare „in lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane“. Asta nu exclude insa un al doile Razboi Rece, religios:

http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/08/13/%EF%BB%BFrazboiul-rece-religios-in-2014/

Al cincilea presedinte ortodox moldo-valah va fi ori al Partidei Ortodoxe, premierul Victor Ponta ori al Partidei Occidentale, primarul Sibiului, Klaus Iohannis. Cel ales va reface un echilibru intre EU/NATO si Rusia si va inceapa dialogul cu Roma, condito sine qua non a iesirii in lume.

Discutiile din tara si diaspora privind alegerile postate pe viorel-roman-bremen.over-blog.de/ le complectez cu cateva tezele si idei pe care le consider necesare intalegerii cadrului in care se desfasoara istoria. Ma prevalez in acest sens de obiceiul, dreptul poetilor si muzicantilor de a relua merei ceea ce considera a fi important si necear a fi readus in actualitate, in memorie colectiva.

http://www.cartesiarte.ro/portaleu/articol.php?id_articol=1145&nr=1&an=2014&pagina=1

____________________

O privire de ansamblu

500 de ani au supravietuit moldo-valahi sub cea mai incompetenta, stupida administratie din lume, cea turco-fanariota, 50 de ani sub cea sovietica. Acuma ei sunt in Europa numai aparent, pentru ca noua statui a lui Kemal Atatürk pe Calea Victoriei si faptul ca in locul Aeroflot-ului rus s-a instalat la Bucuresti Turkish Air pe Magheru sunt indicii mai sigure.

Moldo-valahii sunt in continuare provinciali turco-pravoslavnici, chiar daca bacsisul se chiama acuma comision si Inalta Poarta e UE. De la vladica la opinca nu s-a schimbat mai nimic. Vezi Scrisoarea deschisa adresata poporului roman de arhimandritul Iustin Parvu si Lucian Croitoru de la BNR: In Romania nu e capitalism, clicile antreprenori de carton-politicieni au acaparat economia.

Chiar si Voda, presedintii moldo-valahii au o soarta ca sub fanarioti. Ceausescu este lichidat, Iliescu a lichidat economia, Constantinescu s-a auto lichidat, Basescu ii pregatea pe evreii Unghureanu & Tismaneanu cel Tanar sa-i convinga pe naivi ca o forma fara fond, statul lui, o fictiune dependenta de FMI, e in UE. Cam cum au esuat sub sovietici si Ana Pauker & Tismaneanu cel Batran.

Noua clasa politica imita establishment-ul din vest. Cutumele turco-fanariote sunt insa reale. Voda e deasupra legii si cu boierii cei mari decid totul in Consiliul Suprem de Aparare al Tarii. Baronii locali, boierii mici si mazilitii isi cumpara imunitatea si suporte procese de coruptie, acum la moda in Europa.

Totul s-a privatizat, invatamantul, sanatatea, siguranta personala, saracia, armata. Cei care supravietuiesc cu sub 10 euro pe zi sub administratia de la Bucuresti n-au incotro. Asa ca nu-i surprinzator ca milioane fug spre vest und salarul pe ora e de 10 euro.

Oricum, din toate timpurile, numai in occident s-au putut afirma Enescu, Brancusi, Vlaicu, Vuia, Coanda, Cioran, Eliade etc. Probabil ca in cultura de anonimat de la Portile Orientului nu ar fi iesit din mediocritate.

La moldo-valahi nu exista o clasa de mijloc sau o burghezie nationala, ca in apus, ci numai intermediari, agenti, dealer, vatafi, interlopi, care cu totii sunt hotarati sa distruga orice sansa de integrare reala in UE, pentru ca ei nu au o religie, ci popi, care ierta mai mult decat pot ei fura. Zeci de miliarde de euro le stau la dispozitie ca sa modernizeze tara, dar ei nu le folosesc pentru ca ar trebui sa dea socoteala la UE pentru ei.

Nu mai exista banci sau intreprinderi autohtone notabile, ci numa filiale a unor banci si companii straine. Totul depinde de buget si de sansa de a primi contracte privilegiate, bineinteles in cardasie. Contractele, examenele, licentele, locurile de munca, aprobarile devin facile numai prin coruptie, influenta, spaga etc. Capitalism de cumetrie.

Ca de la buget se fura, stie arhimandritul Parvu si cum: Slujbasii tarii, caftanitii vand la pret de piatra seaca si fier vechi bunurile realizate de tine, sub obladuirea sefilor lor, impart banii, apoi sunt judecati de ochii lumii si primesc pedepse cu suspendare, adica multumesc, la revedere, te chemam noi cand avem nevoie de serviciile tale.

Croitoru e mai putin folcloric: clicile antreprenorilor de carton ale politicienilor nu se imbogatesc din riscurile pe care si le asuma pe bani proprii, ci din alocarile de la buget, iar cei care platesc impozite si taxe n-au ce face, au ghinionul de a fi moldo-valahi, romani captivi.

____________________

Romanii in lume

  • Lume depinde de occident, de IMPERIUL ROMAN, astazi UE, USA, NATO, OECD, de Lumea intaia, a tarilor puternic dezoltate. 20% din populatia lumii, din Centru are 84% din averea lumii.

  • Lumea a doua, LIMES-ul, traieste din impulsurile teologice, culturale, economice, stiintifice, militare ec., care pleaca de la Centru. Romanii sunt un popor de Limes.

  • Lumea a treia subdezvoltata, sunt BARBARII, la care n-au ajuns Vechiul si Nou Testament, ei sunt sclavii pacatelor, asistati social de la Centru. 20% din populatia lumii, din lumea barbara are 1% din averea lumii.

1) Roma este punctual de plecare si aspiratia tuturor romanilor. Acuma ei sunt la LIMES intre Centru si Barbari, numai formal in UE, pentru ca Bucurestiul e inca in lanturle grele ale duhovniciei si soborniciei ortodoxiei moscovite si constantinpolitane.

2) Transilvanenii au luat contact cu occidentul prin catolicismul maghiaro-german si au suferit secole de a randul pana cand Roma le-a intins in anul 1700 o mana de ajutor, asa au ajuns ei la descoperirea originii romane si au articulat programul national.

3) Moldovenii au luat contact cu occidental prin catolicismul polonez de la Cracovia in evul mediu. Fara ocupatie militara si asuprire crunta ca in Ardeal, aici s-a relizat cea mai reusita simbioza culturala romano-occidentala, in afara de Scoala Adeleana, care este etalonul inca neegalat al programului de emancipare nationala si sociala.

3a) Valahii au luat ultimii contact cu occidentul la Paris, in capitala sec.XIX. Protejati bine de influenta din apus de turci, greci, rusi si sarbi, legaturile lor cu vestul au loc pe filiera culturala, iluminista, laica, frantuzeasca. Teologia catolica le este inca necunoscuta.

4) Faptul ca Bucurestiul e capitala acestor provincii diferite in raport cu UE si continua politica greco-pravoslavnica antioccidentala, eludand proiectul Scolii Ardelene, au dus la Ghinionul de a fi moldo-valah. Pentru ca dupa Unire 1918, Romania rebuia sa devina o dioceza a Romei. Decizia a fost alta: un patriarh ortodox imbracat in alb a continuat linia greco-pravoslavnica, pana cand s-au prabusit artificiile culturale si toata tara. Cu toate astea, moldo-valahii cred ca ei sunt modelul care trebuie urmat de toti romanii, nu modelul Corifeilor Scolii Ardelene. Vechea dilema, Moscova, Athos sau Roma.

5) Astazi romanii vad ca tara lor merge intr-o directie gresita, pentru ca occidentul n-are incredere in greco-ortodocsi si nici ei nu au incredere, poate ca nici nu intaleg ce vor de fapt occidentali de la ei. Si ceea ce este si mai grav, moldo-valahii vor in Europa, dar nu vor sa continuie dialogul inceput in mai 1999 de Fericitul papa Ioan Paul II la Bucuresti.

6) Din 2012 ardelenii au al treilea cardinal, Preafericitul Lucian Muresan, pariarhul Bisericii unite este in Senatul de la Roma, condus de papa Benedict XVI. In peroada interbelica ardelenii asteptau ca moldo-valahii sa se coaca, adica sa intaleaga rostul orientarii spre Roma. Rezultatul a fost insa pe dos, moldo-valahii i-au oprimat si interzis, cu autorul Moscovei, pe unitii ardeleni pana in anul 1989, iar de atunci nu s-a schimbat mai nimic. De aici sentimentul penibil de timp pierdut si de resemnare in tot estul.

7) Cu un patriarhat unit cu Roma si celalalt osciland intre a doua si a treia Roma, Constantinopol, Moscova, sau chiar a patra, Bucuresti exista si alternativa ca ortotocsii moldo-valahii sa se coaca sub obladuirea UE/NATO, sau in cel mai rau caz, impreuna cu grecii si bulgarii sa se elibereze de constrangerile, fara o comuniune cu Roma, de neinteles a codului canonic romano-catolic actualizat si modernizat, asa zisul acquis communautaire al UE, si sa formeze un Bloc Ortodox, de la Moscova la Muntenegro.

____________________

Ghinionul de a fi moldo-valah

De trei secole vor unitii cu Roma din Ardeal sa treaca Carpatii si inpreuna cu fratii lor moldo-valahii sa formeze o mare natiune la nivelul tarilor civilizate de origine latina, Franta, Italia, Spania, dar se inpiedica la Bucuresti de curente greco-pravoslavnice si culturale, care pledeaza pentru o modernizare fara occidentalizare, fara Roma.

Dupa desfiintarea monopolului turco-fanariot a comertului exterior, evreii au reorientat economia moldo-valaha spre vest. Pana la ocupatia sovietica societatea romaneasca era foarte clar diferentiata. Dupa Stefan Zeletin, un orasul parazitar de patru milioane, cate unul de romanii occidentalizati, maghiari, germani si evrei, exploata 16 milioane de tarani analfabeti, prost hraniti in folosul lui si mai ales a metropolelor din occident.

La modernizarea Vechiului Regat, industrializarea Romanie, evreii au avut un rol de frunte, iar la demararea dictaturii de dezvoltare, ocupau mai toate posturile de comanda. Sub Ceausescu evreii au fost inlocuiti mai ales cu olteni, asa ca ei au emigrat in masa. Din 1989 democratizarea o incepe prim-ministrul Petre Roman, fiul lui Erno Neulander, Vezi: Zydokomuna, evreii si comunismul, cazul Romaniei de Iulian Apostu. Bucuresti 2011 si Evreii conduc lumea? www.badpolitics.ro

Proiectul de a ajungere din urma si depasi ocidentul prin dictatura de dezvoltare a esuat 1989, apoi sub Iliescu s-au mimat institutiile occidental, Constantinesc a avut curajul sa-l invite pe Fericitul papa Ioan Paul II, s-a speriat si n-a mai continuat, Basescu vede blocajul in care s-a ajuns si este in situatia de a alege intre unitii cu Roma si evrei pentru a coopera credibil, cat de cat cu occidentul.

Proiectul de modernizare a tarii, legatura cu vestul sub egida curentului cultural filio-occidental, favorizat de moldo-valahi, s-a dovedit insuficient, cel evreesc a avut succes dar de scura durata, cel al unitilor cu Roma, cel mai ambitios, n-a trecut inca Carpatii. In urmatoarea perioada de timp se vor limpezi apele si fiecare din experimentele de mai sus va fi reevaluat si luat in considerare atat in definirea noului interes national in Europa, cat si in strategia de urmat pentru atingerea lui.

Curentele culturale sunt de neinlocuit, la fel cum aportul evreiilor este foarte util, mai ales ca nu se stie finalul conflictului dintre capitalul protestanto-evreesc anglo-american si cel european, dominat de cel franco-german. In razboaiele mondiale au invins primii. In conditii de pace cat va rezista Europa cu perfizii de greco-ortodocsii in coasta? Deja rezervele in euro a Bancilor Centrale nu mai sunt atat de dorite, ca inainte de criza.

Aceste considerente tactice nu pot inlocuii interesul tuturor romanilor de a face parte in mod autentic, organic, nu numai mimetic, din Europa. Asta presupune continuarea dialogului atat de promitator inceput de Fericitul papa Ioan Paul II si articularea unor interese natioanle distincte de a altora, cat si mai ales lupta pentru afirmarea lor. Romanii pot taia nodul gordian. Ghinionul de a fi moldo-valah nu continua la infinit.

____________________

Intre est si vest

Presedintele Traian Basescu, Preafericitul Daniel de la Bucuresti si papa Benedict XVI cu noul sau cardinal in inaltul Senat al Succesorului Sf. Petru, Preafericitul Lucian de la Blaj, Mica Roma, au viziuni foarte diferite privind statul si biserica.

Cine-i patronul statului roman Sf. Petru sau Sf. Andrei? Episcopia de la Constantinopol a fost justificata prin prezenta sediului Imparatului, ceea ce n-a fost acceptat de Roma unde Sf. Petru este venerat ca vicar a lui Isus si primul episcop al Romei. Incercarea Bizantului de a crea o genealogie similara cu Sf. Andrei este discutabila.

Sunt aceste viziuni din est si vest compatibile? Respira plamanii crestini, cel oriental si cel occidental, armonios? Bat aceste doua aripi sincron si au ele puterea de a-i scoate pe moldo-valahi din gropa istorica in care sunt prizonieri de o mie de ani, sau lipsa de dialog, de comuniune, blocheaza emanciparea romanilor ajunsi formal in Europa, UE?

In conceptia ortodoxa statul este condus de un rege si preot (Geneza 14,18) in simfonie cu Biserica. In occident statul si sfera politica sunt autonome, biserica e separata de stat. Papa si imparatul impart puterea. Stat neutru din punct de vedre religios sau teologic, cum se afirma in discursul societatii civile, pentru a justifica aportul liberer cugetatorului ateu Ion Iliescu si a prim-ministrilor evreii Petre Roman si Mihai Razvan Ungureanu, este o fictiune, pentru ca el are la baza o falsa constiinta, generata de escamontarea valorilor, judecatilor religioase pe care le-a facut in prealabil.

Intr-o reprezentare grafica, in lumea ortodoxa statul si biserica, regele si patriarhul, sunt in centru si formeaza un cerc. In occident avem o elipsa cu doau centre de putere, papa si imparatul, biserica si statul care trebuie sa se corecteaze mereu reciproc, pentru ca somnul religiei produce monstrii, conducand la dominatia unui totalitarism ateu.

O alta deosebire marcanta intre est si vest este nationalizarea, implicarea ortodoxiei in problema nationala, sacralizarea ei. In vest, nationalismul a fost lipsit de dimensiunea sacrala inca de la Revolutia Franceza. In occidentul activ mantuirea nu este posibila in afara bisericii, in orient ea este posibila doar contemplativ, in pustie. Vestul sarbatoreste mai ales indumnezeirea omului, craciunul, ortodoxul pastele, urcarea la cer.

Idealul monastic, Athosul ortodox, nu ofera un model institutional de tip apusean, pentru ca este prin definitie antiinstitutional, deopotriva anarhic in privinta statului si cu o mare doza de neincredere chiar in ierarhia proprie, bisericeasca. Modernitatea este astfel nu de rare ori vazuta ca o incercare a satanei. Lumea moderna cu institutiile ei este un produs genuin romano-catolic si a protestant. Etica ortodoxa nici nu si-a pus problema unui comportament laic contractual, cetatenesc si respinge modernitatea individualist-liberala. Vezi discutia dintre sindicatul preotilor ortodocsi olteni Pastor cel Bun si BOR.

Institutiile, regulile formale si informale, statul si biserica, influenteaza comportamentul in asa masura ca de ele depinde succesul economii nationale. Dupa esecul Imperiului Habsburgic au aparut state nou, care au facut parte din imperiul occidental si din cel trus sau otoman. Studiul Life in transition a demonstrat ca cetatenii din partea catolica a Balcanilor, Romaniei cred mai mult in institutiile statului, decat ortodocsi, care n-au cunoscut logica occidentala. Asta explica dece la Praga sau Varsovia economie de piata, democratie functioneaza pe cand la Bucuresti, Chisinau, Kiev, Moscova, nu.

____________________

al treilea cardinal al Bisericii din Romania

Preafericitul Lucian cardinal Muresan este al treilea cardinal al Bisericii din Romania si in inaltul Senat de la Roma, prezidat de papa Benedict XVI, ii reprezinta pe greco-catolici, pe milioanele de romanii fugiti in occident si intraga natiune.

Romania este in UE, dar ortodocsii sunt inca nefamiliarizata cu normele si valorile din vest. De aceea rolul noului cardinal este de a-i sprijini pe presedintele si patriarhul de la Bucuresti in continuarea dialogului cu Roma inceput de Fericitul papa Ioan Paul II.

Ideia Statului fara Biserica s-a dovedita contraproductiva, pentru ca el are la baza o falsa constiinta, generata de escamontarea valorilor, judecatilor religioase pe care le-a facut in prealabil. EU se bazeaza pe codul canonic catolic actualizat - acquis communautaire.

La incrucisarea intereselor a trei culturi, religii, imperii, greco-catolicii din Transilvania s-u unit cu Roma in 1697 fara o supraveghere austro-ungara. In 1701 a doua unire s-a realizat in conditii de subordonare cu consecinte pana astazi. Vezi rolul UDMR-ului.

De trei secole se lupta greco-catolicii sa ridice nivelul intelectual al natiunii, sa formeze o patura de intelectuali occidentali capabili sa articuleze si realizeze programul de emancipare nationala, sociala la nivelul tarilor de origine latina, Italia, Franta, Spania.

E greu de stiut ce linie va urma Preafercitul Lucian, ce a primei uniri, a episcopului romanilor Inocentiu Micu Klein, a Scolii Ardelene sau unirii a doua, a episcopilor Ioan Bob si Ioan Lemeni, mai cooperanti cu administratia maghiara.

Presedintele, patriarhul si cardinalul pot elibera neamul romanesc de lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane, cum se exprimau cei care au esuat in perioada interbelica. Ideia contemplativa, tot din vremea aceea, ca trebuie asteptat pana cand moldo-valahii ortodocsi se coc, s-a dovediat la fel de gresita.

Conditiile de emancipare a tuturor romanilor sunt azi in UE incomparabil mai favorabile decat cele din trecutul Bisericii unite cu Roma, dar asta nu inseamna ca afirmarea nationala, sociala se face cadou, va cadea ca para malaeata in gura lui natafleata.

Acum nu se mai pune problema uniri cu Roma ca pe vremea Imperiilor, ci o cooperare si coordonare a eforturilor comune occidentalo-romanesti in Europa unita gratiei Romei. Asta presupune si dialog si intransigenta in apararea intereselor neamului, cum au facut episcopul si protopopii ardeleni la prima unire si apoi mai ales Scoala Ardeleana.

Rezistente in efortul de emacipare au fost si sunt pe toate fronturile. Occidentalii n-au incredere in greco-ortodocsii moldo-valahi, greco-pravoslavnicii n-au incredere in ortodocsii de origine latina. Moscova, Belgrad, Sofia nu vad cu ochi buni emanciparea Romaniei pentru ca le sta in calea unitatii lumii lor slave. Greco-fanariotii sunt nostalgici.

Budapesta ii vor pe romani de o mie de ani ori subordonati, ori maghiarizati.

Pe de alta parte, daca ne reamintim de generozitatea Fericitului papa Ioan Paul II fata de moldo-valahi, puteam avea nadejdea ca presedintele, patriarhul si al treilea cardinal vor schimba destinul neamului in UE si vor crea un model si pentru celelalte tari ortodoxe, cum a fost si prima vizita a unui papa in lumea ortodoxa, la Bucuresti in mai 1999.

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
26. Oktober 2014 7 26 /10 /Oktober /2014 19:25
Un filosof fără memorie: Gabriel Liiceanu

Un articol de Ionuţ Vulpescu

Pe platforma Contributors, Gabriel Liiceanu publică un lung rechizitoriu (nu mai puţin de 9 pagini!) la adresa unuia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale. Care dintre ei, nu e greu de ghicit: din 1990 încoace, dl Liiceanu, cu o consecvenţă rară – mă tem că Emil Cioran ar fi folosit un epitet mai puţin măgulitor –, a susţinut orice candidat al dreptei, împotriva oricărui candidat al stângii. Putea să fie candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent, iar cel al dreptei, însăşi canalia de uliţi (sau, poftim, de port): nu contează, filosoful găseşte cu uşurinţă argumentele pentru asta. Chiar şi atunci când, moral vorbind, poziţia celui pe care îl susţine nu poate fi apărată. Crede că statutul său social este suficient pentru a face abstracţie de realităţi şi a prezenta albul drept negru, şi invers.

Pretenţia permanentă de a fi considerat imparţial, independent, „un om căruia îi pasă”, în condiţiile unui partizanat evident – asumat de-a dreptul obscen, în ultimii ani –, deranjează, e drept. Însă aceasta e de-a dreptul un păcat venial, pe lângă uşurinţa cu care, după fiecare dezastru provocat de dreapta politico-intelectuală pe care o susţine, autorul Apelului către lichele se retranşează pe o nouă baricadă, fără să-şi asume nicio răspundere pentru dezastrul pe care l-a cauţionat.

Dar să trecem la textul din Contributors. El se intitulează Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! şi se înscrie fără efort în linia lamentaţiilor sale monocorde şi agresive. Pentru că nu se poate să nu semnalăm, totuşi, pentru cei mai puţin iniţiaţi, somaţia cu nuanţă bleu-jandarme pe care autorul o ascunde, abil cum îl ştim, sub expresia din titlu; în fond, Bagă de seamă, domnule Ponta! are, de fapt, acelaşi sens! Se înscrie, spuneam, pe linia producţiilor ieftin moralizatoare pe care dl. Liiceanu ni le livrează de ani de zile cu o morgă de bust răguşit, deranjat de vânzoleala de la poalele piedestalului prea înalt în raport cu gâtul.

Aş sesiza şi o anumită nuanţă de dependenţă în acest titlu. Dependenţă sau, mai bine zis, sevraj. Oare tot aşa i se va fi adresat şi lui Traian Băsescu, în anii de fericită conlucrare în care era deplasat, pe bani publici, cu avionul prezidenţial la vila de la Neptun, fostă a lui Nicolae Ceauşescu? „Fie-vă milă” nu spun nici ironic, mă tem, cei care dau lecţii morale, ci, mai degrabă, trist şi umil, cerşetorii. Oare să aibă legătură cu clivajul care l-a transformat, în chip regretabil, pe Gabriel Liiceanu, dintr-un intelectual de elită în intelectualul lui Băsescu?

Textul în sine, aşa searbăd şi lipsit de umor, cum e, pretinde să fie un portret moral devastator făcut candidatului Victor Ponta, de instanţa morală absolută, pe care o încarnează domnul Liiceanu. Ca întotdeauna când doreşti mai mult decât poţi, portretul alcătuit de Gabriel Liiceanu lui Victor Ponta spune, totuşi, mai multe despre Gabriel Liiceanu decât despre Victor Ponta. Portretul devine, fără voia filosofului, un autoportret, prin ceea ce filosoful ar dori cu tot dinadinsul să nu se observe. Nu e nevoie să fii în intimitatea liderului PSD pentru a vedea că dl Liiceanu îl confundă pe dl Ponta cu obiectul dorinţelor şi adeziunilor sale, cu Traian Băsescu însuşi. Ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze actualului preşedinte, cel despre care filosoful s-a exprimat, nu o dată, în termeni ditirambici, care i-au făcut chiar pe admiratori să-i pună sub semnul întrebării spiritul critic şi discernământul politic, îi reproşează acum lui Victor Ponta. Un act ratat, sau orbire partizană? Sau, şi mai grav, pierderea definitivă a busolei morale?

De pildă, Gabriel Liiceanu îi reproşează, textual, că a introdus şi a instaurat, în politica românească, mitocănia: „trag prima tuşă a portretului dvs începând cu acest «detaliu»: pe poarta «miştocărelii», care, cu aportul dvs. deloc neglijabil, a devenit loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică”. Stai şi te freci la ochi: cu Ponta începe golănismul? Fără aportul deloc neglijabil al dlui Ponta, Traian Băsescu nu ar fi găsit în sine însuşi resursele de a o trimite pe o deputată pe centură, n-ar fi făcut-o pe o ziaristă ţigancă împuţită, pe o alta păsărică şi nu l-ar fi pocnit pe şest pe un biet copil? Fără cei din PSD, o distinsă deputată PDL n-ar fi putut striga, în plin Parlament, „Ciocu’ mic, că acum suntem noi la putere!”: expresie, negreşit, a distincţiei şi a elitismului politic? Din păcate, golănia în politică e sinonimă cu „epoca Băsescu”, una în care dl Liiceanu a fost (sau, mai bine zis, n-a fost nimic altceva decât) un soldat credincios al propagandei oficiale.

Textul din Contributors abundă, de altfel, de epitete pe care Gabriel Liiceanu le atribuie fiinţei premierului: băşcălios, vulgar, huligan, jignire, clovn, tupeu. Dacă, însă, le-ai rosti în faţa unui om de pe stradă şi l-ai ruga să le asocieze cu o personalitate politică, mă tem că nu Victor Ponta ar fi primul nume pe această listă. Ci, din nou, Traian Băsescu. Cel care, după cum s-a exprimat filosoful cu ocazia decorării sale la Cotroceni, ar fi restaurat demnitatea funcţiei prezidenţiale. Neîndoielnic, cu plec în cinci minute, cu ţigancă împuţită, cu nu boicotăm referendumul (după care îl boicotăm), cu nu ne împrumutăm la FMI (după care luăm zeci de miliarde ca să construiască Elena Udrea terenuri de fotbal în pantă), cu lecturile consistente din bibliotecile marilor porturi ale lumii, idolul lui Gabriel Liiceanu a restaurat ceva. Şi anume, tocmai băşcălia, iresponsabilitatea, huliganismul, tupeul şi clovneria.

Care, când a încercat să le aplice şi pe scena internaţională, i s-au întors brusc peste ochi, exact ca palma pe care i-o aplicase, democratic şi european, bietului copil din Ploieşti. Timp de 10 ani, liderul României n-a fost primit mai nicăieri. Din 2005 şi până în 2014, nu a fost nici măcar o dată la ONU, acolo unde până şi Ahmadinejad a vorbit de mai multe ori. S-a văzut pe sub masă cu Vladimir Putin (ultima dată, pe 17 octombrie: de ce nu s-o fi indignat europeanul domn Liiceanu?).

Dar nu: nu Traian Băsescu este vinovat de izolarea internaţională a României, de nedemnitatea în care ajunsese ţara pe plan extern. Vinovat este Victor Ponta, pe care filosoful îl acuză, cu o gravitate de Savonarola de cartier: „ne-aţi furat direcţia în care trebuia să mergem”. Dacă acea direcţie era spre nicăieri, atunci, da, trebuie să fim de acord cu dl Liiceanu. Numai că nu ştiu dacă spre nicăieri chiar e o direcţie. În raport cu ea, faptul că Victor Ponta se vede regulat cu vicepreşedintele SUA, cu preşedintele Comisiei Europene, cu cel al Parlamentului European, cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei, e un imens câştig.

Gabriel Liiceanu foloseşte, des şi cu neascunsă oroare, vocabula pomeni. El acuză guvernarea Ponta, în tonul propagandei băsiste dintotdeauna, că încearcă să repare nedreptăţi pe care nu ea le-a creat. Dl Liiceanu îi reproşează că a dat ajutoare sociale ţăranilor şi familiilor de rromi. Nu contează că acele ajutoare sunt date într-un stat UE, potrivit normelor UE, după metode pe care toate statele UE le-au utilizat, în anumite momente ale existenţei lor. Să nu ştie marele european Gabriel Liiceanu asta? Nu-l suspectez, evident, că nu ştie, ci că, dintr-o etică strâmbă de căuzaş politic, vrea să facă din alb, negru.

Şi mai grav este că, dacă am merge până la capăt pe firul logicii sale, ar trebui să ne punem alte două întrebări. Prima: de ce aveau, totuşi, nevoie acei oameni de ajutor social, dacă cei 10 ani ai lui Traian Băsescu au fost o „epocă de aur”? Şi a doua: închiderea spitalelor şi a şcolilor, tăierea salariilor şi impozitarea pensiilor nu au fost de ajuns? Dacă nişte modeste ajutoare – care, pentru acei oameni care le-au primit, echivalează cu diferenţa între supravieţuire şi moarte – sunt un asemenea atentat la „valori”, „democraţie”, „civilizaţie”, care să fie soluţia? Lipsa de sensibilitate socială a domnului Liiceanu este notorie. Nu, săracii n-au ales ei să fie săraci. Capitalismul este o maşină de făcut şi accentuat inechităţi. Este datoria noastră să reducem aceste inegalităţi, prin politici sociale. România, aşa cum şi-ar dori-o domnul Liiceanu ar fi un coşmar social.

În fine, dl Liiceanu vorbeşte mult, în plicticosul său pamflet, despre infracţiuni, despre corupţie, despre hoţie şi despre imoralitate. Ştiu că judecata morală e dificilă, iar cel care şi-o asumă trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli. Andrei Cornea, într-o carte editată chiar la Humanitas, îl mai supune pe filosof unei exigenţe: ca să fie credibil, ca să poată fi urmat în ideile sale, acesta ar trebui să se supună, în mod virtual, unui text de auto-incluziune.

Aşadar, l-aş invita pe Gabriel Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul electric?

Dacă ar fi să recunosc un merit textului autorului Jurnalului de la Păltiniş, acesta este unul de ordin formal. Este un text atât de fals, atât de plin de nuanţe deloc inocente, de răstălmăciri şi neadevăruri – savant amabalate într-o impecabilă limbă română, cvasi-mortuară (ca să-l parafrazez pe Cioran). Voi spune doar atât: ceea ce întristează însă în textul filosofului, este seninătatea cu care acesta aruncă responsabilitatea pentru răul României în spinarea altora. Mereu a altora. Domnia sa nu are nicio răspundere. Nici măcar detaliul că acum nu se află pe lista susţinătorilor Elenei Udrea – continuatoarea declarată a Marelui Cârmaci – nu naşte vreo cută de jenă pe chipul său, altminteri grav şi frământat de probleme, cu toate că de beneficiile regimului s-a bucurat din plin. E, de fapt, un om fericit, acest filosof fără memorie, pentru care alţii, mereu alţii, trebuie să facă ceva: să se auto-analizeze, să ia lecţii şi să dispară din spaţiul public. Domnia sa, niciodată.

Amănuntul că, în contrapartidă la Victor Ponta, filosoful ne propune luminoasa perspectivă a cătuşelor (căci ce altceva aduce Monica Macovei în politică, din 2005 încoace?) e şi el semnificativ, în acest sens.

O întrebare rămâne în urma lecturii acestui text: cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă dl. Ponta pentru a-i fi pe plac dlui Liiceanu? Autorul formulează un oarece răspuns într-un final pe care el însuşi îl caracterizează drept „neaşteptat”, pentru a sublinia încă o dată ce minte sprintenă şi surprinzătoare deţine d-sa, în comparaţie cu logica molâie şi liniară a lectorilor săi. Ideea, pe scurt, este că dl Ponta ar trebui să-şi provoace singur o iluminare similară celeia întâmplate lui Saul pe drumul său spre Damasc. Adică o convertire totală, o întoarcere cu 180 de grade. Neaşteptată soluţie, ce-i drept! Dar care, în opinia noastră, incumbă cel puţin două riscuri majore. Primul ar fi ca dlui Ponta să-i iasă, lucru care l-ar transforma peste noapte în Traian Băsescu. Asta aparent ar fi bine pentru dl Liiceanu, dar nu şi pentru dl Ponta, care astfel ar pierde alegerile, s-ar converti fără rost şi, în cele din urmă, nu i-ar mai fi de folos nici dlui Liiceanu.

Cel de-al doilea risc ar fi ca dlui Ponta să îi iasă convertirea doar parţial, din te miri ce accident, caz în care iarăşi nu ar mai fi pe de-a-ntregul pe placul dlui Liiceanu, deci tot inutil.

Sau poate că, dincolo de complicatele metafore biblice, drumul Damascului înseamnă doar o privire mai binevoitoare a viitorului Preşedinte al României faţă de calităţile de moralist şi, mai ales, de manager, ale dlui Liiceanu…

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
25. Oktober 2014 6 25 /10 /Oktober /2014 09:50

... dupa scrisoarea despre tara si popor a unei studente, unui profesor, filozof, marxist iata si punctul de vedere avizat a fostului ministru al culturi si al afacerilor externe ..., vr

Mi se spune, mereu, pe multiple glasuri, că trebuie să fiu mîndru că sunt român. Încerc. Sunt unii români pentru care am o sinceră şi statornică preţuire. Sunt alţii care mă fac să roşesc. Şi oricum - am mai spus-o - nu mă pot mobiliza să fiu mîndru pentru o „calificare“ venită asupra mea din senin, fără merit, fără opţiune personală.

Faptul ca sunt român e, totuşi, o pură întîmplare. Nu o regret, dar nici nu mi-o pot pune la butonieră. Pot doar spera să valorific atît cît pot şansa aceasta „genetică”, să nu-mi fac de rîs locul naşterii şi concetăţenii, să mă port frumos cu limba română şi, vorba lui Constantin Noica, să povestesc şi altora cîte ceva despre „partea noastră de cer”.

Dar privesc în jur. Iau notă de politicienii ţării mele, de preoţimea ţării mele, de gazetarii ţării mele şi, în măsura în care am acces, de populaţia anonimă de la oraşe şi sate. Rezultatul – tot mai evident în ultima vreme – e un amestec de perplexitate, derută şi spaimă. Nu mai înţeleg nimic. Mă întreb, tot mai tulburat, pe mîna cui suntem, de cine depinde soarta mea şi a ţării, cum putem spera la o „normalizare” a situaţiei, în condiţiile în care totul pare arbitrar, impur, haotic. Unde trăim? De unde au ieşit domnii care ne conduc? Cu cine să-i înlocuim? Ce e de făcut?

Ziarele sunt pline de politicieni aflaţi în urmărire penală, sau foarte aproape de ea. Unii sunt vechi „înţelepţi” de partid, care au făcut ani, de-a rîndul, „jocurile” de la vîrf, cu dexteritatea discretă a unor eterne şi impenitente eminenţe cenuşii. Alţii sunt jurişti, adică inşi care încalcă legile cu extremă competenţă. Pe unul din ei l-am auzit tunînd şi fulgerînd, în campanie, împotriva hoţilor care sărăcesc patria, după care, iată, e chemat să justifice, împreună cu soţia sa, averi de milioane de euro. Grupurile „infracţionale” sunt trans-partinice: dintr-odată, vezi aliniaţi în boxa acuzaţilor şi pesedişti şi penelişti şi pedelişti şi băsişti şi anti-băsişti. Afacerile creează solidarităţi inefabile, diferenţele de tabără politică sunt simple mofturi. Numai noi, prostimea, credem că asistăm la mari lupte ideologice. În realitate, mulţi dintre cei care mimează, pe scenă, duşmănia, „se descurcă” eficient, uniţi, subteran, în cuget şi simţiri.

Reprezentanţii Bisericii noastre intră şi ei în horă, convinşi, parcă, de puterea atotacoperitoare şi atotjustificatoare a harului. Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani – eşti „vrednic”! Mîntuirea devine astfel un statut sponsorizabil. Am mai văzut şi cum o serie de clădiri restituite de stat forurilor bisericeşti în vederea amenajării unor aşezăminte pentru bătrîni, au fost transformate în ”puncte turistice” lucrative, în folosul forurilor cu pricina. Şi am văzut şi alte cuvioase ciudăţenii, despre care am mai scris… Unde trăim? Cine ne păstoreşte? Unde este scăparea?

Gazetele şi posturile de televiziune au devenit, şi ele, un soi de trupe de comando, cu misiuni de lichidare şi propagandă. Moderatorii au ceva între miliţieni, procurori şi vecine de bloc. Invitaţiile la diverse „talk-show”-uri se fac, pare-se, pe bază de „abonament”. Aceiaşi inşi, cu aceleaşi păreri, prestează tenace, fără exces de imaginaţie, în teritoriul aceleiaşi, previzibile, obedienţe. Cînd nu se face politică, se organizează chermeze deşucheate, în care cîteva fete cu buze de ştiucă îşi valorifică abundent posteriorul, în timp ce cîţiva băieţi de comitet fac glume în doi peri.

Peste tot, numărul VIP-urilor care nu ştiu româneşte şi gîndesc intermitent e în creştere. Atmosfera generală e de bălăcăreală groasă, de îmbrînceală zglobie sau sîngeroasă, de suspiciune, de mîrlănie. Preşedintele face dezvăluiri învăluite, şefii serviciilor secrete vorbesc în bobote („Nu pot să spun nici că…nici că…”), primul ministru zîmbeşte şugubăţ, după modelul „şmecherul clasei”, socrul lui umblă pe la DNA (dar şi fratele preşedintelui e la puşcărie, iar ginerele său e sub ameninţare), alegătorii intervievaţi recunosc că, dacă sunt plătiţi, votează cum trebuie, îl vor pe Ceauşescu sanctificat şi cred că Hitler (spre deosebire de Băsescu) îşi iuubea ţara. Unde trăim? Ce mai putem spera? De care români să fim mîndri?

Ştiu că, dincolo de cei pe care i-am pomenit, există marile majorităţi tăcute, oamenii de ispravă care fac ca lucrurile să meargă, ”civilii” onorabili şi neglijaţi. Dar am o veste proastă pentru ei: ţara nu mai e de mult a lor! Ţara e a unei adunături de netrebnici ignari, care se amuză şi se îmbogăţesc pe spezele tuturor celor care nu au „cultura” cîrdăşiei. Ţara e proprietatea privată a unor derbedei.

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
25. Oktober 2014 6 25 /10 /Oktober /2014 00:43

... dupa scrisoarea unui profesor universitar din America, a unei studente din Londra, a unui regizor (care s-a sinucis?), iata si o epistola exceptionala a unui filozof ... nu cunosc o alta tara in care scrisorile deschise, adresate tuturora, sa aiba atata importanta, culoare si audienta ... o fi "O scrisoare pierduta" a lui I.L Caragiale punctul de plecare a acestui fenomen remercabil, unic? ... , vr

Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!

Gabriel Liiceanu octombrie 21, 2014

Portret „fenomenologic” (în formă de epistolă) al unui candidat la președinția României

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.

Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.

Limbajul

Înainte de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat prin cele câteva intervenții din Parlament. Erau în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.

O să-mi răspundeți poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag prima tușă a portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!), cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele parlamente românești de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți.

Tupeul

În materie de cutezanță impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai mare. Sunteți campionul. Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem timpul scriind am simțit că, în fața libertăților pe care vi le luați, puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul discreționar scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri, cronicarii reușeau să dea o narațiune convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la cârma țării. Așa încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele dvs de arme”.

Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă va ajunge din urmă și vă va înhăța. Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror, prim-ministru și ca eventual președinte, cu o asemenea mârșăvie în portofoliul vieții dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi, procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii date pe față. Faptul că ați reușit nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.

Îmi amintesc prima conferință de presă după declanșarea scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul. Doi ani mai târziu, ați avut tupeul să readuceți singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie, darămite „așa ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie, nici măcar dacă, așa cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe bune”, sub privirea ei exigentă.

Ce n-ați făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de sânge care nu se lasă șterse? Ați desființat comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare. V-ați pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în anonimat. Ne-ați explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii, 2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!) că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați pus în mișcare, ca să ne convingeți că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă! Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face și că hoția asta se va rabate asupra imaginii poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a ales un hoț să-l reprezinte.

Totul a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil! V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul român nu știe ce-i un plagiat? (Asta e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am constatat că toți știau. Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa. Poate că 90% dintre români nu știu, și prea puțin le pasă, de plagiatul dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și străinii pe care-i întâlniți – știu. Și-atunci, dacă aș vrea să mă exprim prețios, v-aș spune că vă ascundeți după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.

Aș mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu. Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați transmis că-i țineți pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu dezgust” urările pe care i le făceați. Nu v-a dat mai multă importanță. Nu a scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-și exprima perplexitatea și sila.

Iarăși, recent, v-ați purtat față de ruși, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci ați intervenit în treburile justiției și ați cerut procurorilor să ridice sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului român. După care v-ați grăbit să-l denunțați pe Băsescu ambasadelor din România că atentează la independența justiției!

Românii n-au mai avut parte, în țara lor, de un spectacol de contorsionism de o asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hrușciov se ducea să instaleze rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace. Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de inspirație răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ autohton. Și că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs, poporului român: o terapie de șoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Și că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un „înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-ați furat: decența, pudoarea, bunul simț și locul pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate. Și asta pentru motivul simplu că nimic nu poate stărui la nesfârșit în inomabil.

Aș mai spune că, înnăscut fiind, tupeul dvs s-a manifestat de fiecare dată în forme compatibile cu vârsta. Dar de-abia din clipa în care ați intrat în viața politică, el și-a găsit debușeul, a devenit vizibil, nociv și a început să înflorească cu adevărat, atingând, în ultimii doi-trei ani, formele lui de exprimare mature. Asta a fost pentru dvs politica românească de la ora actuală: debușeul pentru un viciu. Iar viața politică de la noi s-a rostogolit atât de jos în acești 25 de ani, încât s-a dovedit pregătită pentru a-l primi și pentru a vi-l cultiva.

Minciuna

Este de fapt o componentă a tupeului dvs. Pentru că e minciună împotriva evidențelor. Dvs, de pildă, dacă ați fi pe jos, în țărână, ați susține sus și tare că sunteți în șa și călăriți voios. Minciuna are sens câtă vreme induce în eroare, câtă vreme își păstrează forța de desfigurare. Dar minciuna dvs nu păcălește pe nimeni (mă rog, pe nimeni dintre cei care au ieșit din minoratul mental). Cei care v-au împins înainte vă acceptă așa cum sunteți și consideră pesemne că minciunile fac parte din „arsenalul” dvs, că asta e arma pe care o preferați. Oricum pe ei nu-i afectează, câtă vreme vă pot utiliza în mod eficient. Nouă, celorlalți, minciunile dvs ne sunt băgate cu forța pe gât, devenind astfel o nemaipomenită formă de sfidare și dispreț. „Îți bați joc de mine?, se spune. Mă minți de la obraz?” Mințind în mod public și de la obraz, dvs ne disprețuiți pe toți.

Felul dvs de a minți a devenit legendar. „Minte și când îl întrebi cât e ceasul”, mi-a spus despre dvs un prieten după vara lui 2012. Ceea ce-nseamnă că prezentarea distorsionată a lucrurilor a devenit la dvs un reflex. Mințiți și când nu e necesar, ca să fiți sigur că veți minți cu rost dacă la o adică va fi necesar. Iarăși, acest tip de a minți nu face parte dintr-un sistem, așa cum se-ntâmpla în comunism. Acolo politicienii mințeau solemn și uniform, de la nivelul unei minciuni colective și impersonale care, ca ideologie, îi îngloba pe toți și-i străjuia de undeva de deasupra capetelor lor. Pentru că toți mințeau la fel, minciuna lor nici nu mai avea relief.

Dvs practicați minciuna oportună, ocazională, la firul ierbii. La dvs, minciuna are personalitate. Mințiți numai pe cont propriu, nu inspirat de vreo mare minciună colectivă. Mințiți după cum vă bate vântul minciunii, după cum cad zarurile în ziua aceea, după ce potlogărie sau minciună anterioară trebuie să cârpiți. Rezultatul? O suită de afirmații punctuale care nu se adună în caracterul unificator al unei linii. Comportamentul dvs nu poate depăși nivelul punctului, nu poate deveni liniar, ca să nu mai vorbim că nu poate alcătui harta cu contururi ferme care e necesară pentru nașterea unui caracter. Fiind făcut din milioanele de puncte dipersate ale minciunilor dvs, așadar neputând oferi garanția unei coerențe morale, dvs nu aveți, obiectiv vorbind, caracter. E, și acesta, un viciu de construcție, o malformație, un handicap din naștere. Cum naiba să vrei să conduci o țară în felul ăsta? Gândiți-vă că, sculându-se dimineața, românii nu vor ști niciodată în ce punct al minciunilor dvs se află în ziua aceea. Or, e extrem de neliniștitor, de inconfortabil și de văduvitor de proiecte să nu știi niciodată exact pe ce lume ești. Cu dvs ne putem culca seara în Europa și trezi a doua zi în China.

Incompetența

Nimeni nu ar putea spune ce anume știți să faceți. Cred că nici dvs nu știți. Formal vorbind, ați făcut studii juridice. Formal vorbind, ați dat și un doctorat în drept penal, dar, ținând cont că un sfert din lucrare este un plagiat, adică un furt, faptul de a-ți atesta calificarea în penal recurgând la un gest infracțional (plagiatul este o infracțiune) a reușit să împingă, în România, paradoxul pe culmi. Iarăși, deși o vreme ați fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție („secția Anticorupție, Urmărire Penală și Criminalistică”), ba chiar, se zice, ați fost trimis în Italia pentru a studia obiceiurile mafiei, România nu a beneficiat cu nimic de pe urma acestor funcții și experiențe. Ați fi avut din plin ce face în anii aceia, odată revenit în țară. Erau anii în care în România se nășteau și începeau să se organizeze „grupuri infracțonale”. Nici unul dintre borfașii politici care și-au început cariera atunci, marea majoritate din PSD, și care de câțiva ani trec pe bandă pe la DNA nu apare în palmaresul dvs profesional. V-ați remarcat în schimb, odată ajuns șef al PSD-ului, prin zidul de protecție pe care l-ați ridicat în jurul colegilor dvs de partid trimiși în judecată, al urmăriților și al condamnaților penal. Ați pus astfel în circulație un nou paradox: un procuror care conduce un partid de infractori și care ține, public, partea infractorilor!

Așadar, ce știți să faceți? Sigur este că știți să-i jigniți pe cei care nu fac parte din lumea dvs. „Fasciști” i-ați numit pe câțiva dintre intelectualii de seamă ai țării, folosind cuvinte al căror sens vă scapă. Știți, așadar, să criminalizați opțiunile politice care nu vă convin. Deși oficial trăim într-o democrație care garantează libertatea alegerii, v-am auzit în mai multe rânduri amenințând cu o justiție viitoare care, reglându-și conturile cu actualul președinte, ar urma să și-o regleze și cu cei care au optat, politic, pentru el („O să dea ei seama!”).

Însă efectele incompetenței (și nepăsării) dvs care au lovit țara vor apărea din plin la anul, când se va face bilanțul celor doi ani și jumătate de guvernare. Deja de-acum, pentru un ochi avizat, situația este alarmantă. E al treilea trimestru (neîncheiat) în care, pe fondul unei economii emergente, România se află în recesiune tehnică. Cu felul în care cheltuiți banii era firesc să ajungem aici. Nu vă pasă de unde se vor putea umple găurile finaciare apărute prin cheltuielile de la buget menite să vă atragă un capital de simpatie. Uluitoare este generozitatea electorală cu care împărțiți alocații și subvenții de stat, fără să știți din ce vor fi acoperite în viitor datoriile făcute în numele lor. Când mai aruncați cu câte o pomană în stânga și-n dreapta, folosiți cuvântul magic „sustenabil”. Spuneți: e „sustenabilă” pomana. Dar n-ați explicat niciodată cum anume „se susține” ea și nici cu ce drept o faceți, din banii noștri, tocmai în campania electorală.

Două sunt lucrurile pe care, cred, știți să le faceți cu adevărat. Primul: aveți în mod cert vocație de arivist. V-ați cățărat atât de tenace pe scara vieții încât iată, deși „cârlan” încă (vorba „bunicului” dvs Ion Iliescu), sunteți gata-gata să ajungeți la vârf. Ați făcut-o cu o năucitoare lipsă de scrupule și cred că atunci când culisele acestei ascensiuni vor fi date complet pe față, lumea, amețită până acum de „comedia Spânului”, se va trezi în cele din urmă, îngrozită de anvergura mistificării. Deocamdată, din trusa dvs de cățărător, fac parte și tehnicile pentru secretizarea culiselor urcării.

Al doilea lucru pe care-l practicați cu voluptate sunt giumbușlucurile. Le faceți în ședințele de guvern, la televizor, în public, deîndată ce vă pomeniți în fața microfoanelor. Giumbușlucuri, glumițe, bănculețe, bășcăliuțe, miștocăreli, răspunsuri în doi peri peste tot… Măști, mascarale și mascarade. Și totul cu o mină zâmbăreață și trădând o nemăsurată încântare de sine.

Dar până la urmă, toate astea nu vă conferă decât pitorescul punctual al unui personaj. În fond, în spațiul diversiunii, al populismului și al tehnicilor acaparării, n-ați inventat nimic nou. Până la urmă, nu sunteți decât un urmaș: nu faceți decât să duceți mai departe ceea ce ați primit de la înaintașii dvs.

Moștenirea primită de la bunicul

Bunicul dvs politic, Ion Iliescu, s-a pomenit, la sfârșitul lui ’89, cu un popor bolnav în brațe. După patruzeci și cinci de ani de comunism, pacientul avea febră peste 40 de grade. Orice bun patriot ajuns în locul primului președinte liber ales ar fi încercat să joace rolul medicului. I-ar fi predat bolnavului primele lecții de democrație, l-ar fi învățat primele noțiuni de piață liberă și ar fi încercat să-l facă să se obișnuiască, încet-încet, cu lumina, prea tare după atâția ani de umilință, a libertății. L-ar fi integrat, pe scurt, într-un vast program de recuperare.

Dar bunicul dvs (ales în mod liber de bolnavul febril) a preferat să-i crească bolnavului febra și să-i sporească delirul. Singurul lucru care l-a interesat a fost să le asigure celor care ne inoculaseră virusul înainte de 1990 o aterizare lină pe celălalt mal al istoriei. Avea nevoie în continuare de febra noastră. Cu un popor incult politic, ținut decenii la rând departe de orice decizie, poți face orice. Și mai ales, vei fi sigur că-l va vota ani la rând, ca salvator, pe cel care nu va face decât să-l îmbolnăvească mai rău.

Așadar, „bunicul” n-a vrut să facă din poporul român o societate de alegători liberi într-o democrație matură, ci o masă de manevră în mâna unui partid unic, dusă cu zăhărelul pomenii de la un ciclu electoral la altul. Ce nu face un om sărac pentru un litru de ulei, pentru o masă în curtea bisericii, pentru un bal al primăriei cu mici și sarmale? Sărăcia este un ingredient esențial în scenariul manipulării. Oamenii săraci nu pot gândi dincolo de ziua de mâine, nu fac planuri, nu caută soluții. Oamenii săraci pot fi lesne introduși în ecuația lui „a cere” și „a primi”.

Așadar, bunicul dvs i-a crescut bolnavului febra, i-a cultivat maladia, a continuat să-l țină cu mințile sucite. Și toate astea spunând că, „om de stânga” fiind (inexact: un comunist nu e niciodată om de stânga, ci de extrema-stângă), moare de dragul poporului. A dat drumul peste țară armatei de activiști și securiști ajunse cu bine, cum spuneam, pe noul țărm al istoriei. S-au uitat o vreme, temători, în jur, și-au pus o vreme piciorul în ghips, s-au lămurit cum stau lucrurile, apoi și-au aruncat vechile uniforme de „activiști” și au reapărut radioși la rampă: acum purtau costume de „democrați” și „oameni de afaceri”.

Primul lucru pe care l-au făcut: preluând canalele de comunicare ale societății, au folosit sistematic sofismul ca mod de manipulare. Orice tentativă de lustrație a fost denunțată ca „vânătoare de vrăjitoare”. Le-au creat investitorilor străini, concurenți nedoriți, portretul de „capitaliști rapace” și au ridicat împotriva lor scutul demagogic al formulei „nu ne vindem țara!”. Aceste cuvinte magice le-au permis s-o acapareze ei și, obiectiv vorbind, au condamnat la subdezvoltare economia României. Împotriva celor care ar fi putut juca rolul de medic al societății, au pus „masele muncitoare” să strige „moarte intelectualilor!”. Sub pulpana lungii guvernări iliesciene a înflorit corupția și s-a născut baronetul României, „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat atât de inspirat dl Iliescu însuși, tot el, apoi, asigurându-i toate condițiile ca să se dezvolte. Au pus, și au ținut sub control politic până în ultima clipă, justiția țării. Au pronat cu toții pacea socială („un președinte pentru liniștea noastră”), care nu era altceva decât privilegiul acordat noului activ de partid de a fura în liniște și impunitate.

Pe această temelie a așezat „bunicul” dvs tranziția. Cine ar putea să numere exact deceniile cu care a întârziat el România să apuce pe drumul bunăstării și al civilizației? Cine ar putea să măsoare întinderea răului inaugural pe care ni l-a făcut?

Exploatarea febrei pacientului

Trecând la conducerea PSD-ului, ați preluat această moștenire. În fapt, un imperiu al corupției și furtului organizat, producând pentru populația României, „ceas de ceas și clipă de clipă”, sărăcie și dezolare. Fiul spiritual al dlui Iliescu și tatăl dvs politic, Adrian Năstase, i-a întărit granițele, punând la punct tehnicile profesioniste de drenare ale banului public în buzunare particulare. Ați preluat bolnavul bine îmbolnăvit. Aveați de făcut două lucruri. Mai întâi, trebuia să-i administrați în continuare drogul febrei, al pomenii și al minciunii. Dar, mai ales – și asta vă punea de la început o uriașă răspundere pe umeri – să le redați jefuitorilor de bugete aflați în vârful ierarhiei, pe lângă certitudinea conservării surselor de îmbogățire, și siguranța că se vor bucura, netulburați de justiție, de rodul furturilor trecute, prezente și viitoare.

Și prilejul nu s-a lăsat așteptat. Ne pregăteam să ieșim din criză. Eram cu toții la greu. Fără „măsuri de austeritate” se pare că nu prea aveam cum s-o scoatem la capăt. Știați și dvs prea bine că altă soluție nu exista. Ar fi fost – momentul acesta de opintire pentru o țară întreagă – o minunată ocazie de conciliere politică a societății și un început de reconstrucție a României. Într-un context ca acela, adversitățile politice ar fi trebuit să amuțească o vreme. Dar, în loc să vă pese de noi, ați mai crescut febra pacientului cu un grad. Ați ațâțat în mod cinic și sălbatic populația împotriva celor care, pentru a ne scoate întregi la mal, se văzuseră constrânși să ia măsuri nepopulare. Au făcut-o știind foarte bine că opoziția îi poate transforma în victima unui populism la îndemână. Ați avut lipsa de fair play să recurgeți la el. I-ați demonizat pe cei care, alegând să scoată țara la liman, știau prea bine că riscă să se înece ei. Din acel moment, eliminarea lui Traian Băsescu, tăietorul-de-pensii-și-salarii, a devenit și a rămas singurul punct în programul dvs politic. N-ați pierdut ocazia să-i dați în cap adversarului când era cu mâinile legate. Încercarea disperată de a-l da jos nu era altceva decât un mod de a împacheta în „bine național” spaimele care vă bântuiau fără încetare. Erați terorizat pur și simplu de gândul unei justiții scăpate total de sub control politic. În locul unei solidarizări politice la greu, care v-ar fi legitimat pentru prima oară după 1990 ca un „partid pentru țară”, și nu ca unul al răului organizat, ați preferat să sădiți, în mințile noastre febrile, fantasma dictatorului. De fapt, n-ați făcut decât să lipsiți România de punctul ei intern de echilibru. De când ați preluat guvernul, România nu mai e guvernată. Combinațiile de gașcă, pe care le numiți „politică”, vă acaparează tot timpul. Iar pe noi ne țin cu sufletul la gură și ne dau senzația că ne aflăm în epicentrul unui cutremur perpetuu. Ne-ați furat direcția în care trebuia să mergem. Ce s-a petrecut în vara lui 2012 reprezintă, după mineriadele „bunicului”, cel mai neprietenos act la adresa poporului român. Ați fost atunci leit băieților răi din Portocala mecanică. Păreați un huligan adolescent scăpat în magazinul de porțelanuri al fragilei noastre democrații. Ați spart cu bâta obiecte prețioase, arse la foc mocnit, ani la rând, în cuptoarele renașterii chinuite ale acestui popor. Tot ce se căznise să iasă cu greu la lumină – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Institutul Cultural Român, Parlamentul însuși (ați încurajat migrarea subvenționată a politicienilor de la un partid la altul) – a fost făcut zob în câteva zile.

Vin alegerile

Iar acum suntem în preajma alegerilor prezidențiale. Febra pacientului trebuie exploatată din nou la maximum. O vreme, i se aduce acestuia la pat pomană. „I se dă.” Ca și pe vremuri. „Ce se dă aici?” era întrebarea standard pe care o punea orice trecător când vedea o coadă. Și dacă socotea că are vreo șansă „să primească”, se așeza și el la coadă „să i se dea”. O, „se dădeau” de toate! Partidul, în grija și iubirea lui pentru noi, ne dădea când pâine, când ouă, când brânză, când schelete de pui. Câte puțin din toate, pentru ca instinctul foamei și al vânătorii să fie mereu în alertă. Iar noi „primeam”, când primeam, pâine, ouă, brânză, schelete de pui. În aceste condiții, mărfurile încetaseră să fie mărfuri, iar banii ajunseseră o formalitate. Se umbla cu banii într-un buzunar, și cu punga de plastic pliată în celălalt buzunar. Esențial era să poți face ceva cu banii și punga. Iar când făceai, pentru că totul avea alura unui hazard binevoitor și a unei generozități al cărei autor rămânea în umbră (știai, doar, că e „Partidul”), nu te puteai desprinde de senzația că ți „se dăduse” și că „primiseși”. Evident, ceea ce ni se „dădea” și ceea ce „primeam” era o infimă parte din ceea ce ni se lua.

Și dvs luați din banii noștri și-i dați fără să ne-ntrebați ce vrem să se facă cu ei. Îi dați sub formă de „alocații” lăcașelor de cult, primăriilor comunale, copiilor de etnie romă – toate astea în plină campanie electorală. Evident, pentru toată acestă generozitate țintită, practicată pe banii noștri, primiți voturi. În fapt, ați alocat o parte din banii noștri alegerii dvs ca președinte. Slujbașii clerului sunt tranformați în agenți electorali, primarii își conduc plutoanele rurale la vot, etnia romă își face peste noapte partid și declară pe față că „vă așteaptă la negocieri” și vă „sprijină”. În preajma alegerilor, folosind banii publici, v-ați pus astfel la punct o adevărată armată electorală făcută din preoți, romi și primari. Ce democrație e asta și ce „cursă electorală”, când unul dintre candidații la prezidențiale ia startul avantajat de funcția de prim-ministru și-și cumpără din bugetul de rezervă al țării alegători și agenți electorali? Până și locuitorul ultimului cătun ar trebui să țipe de indignare.

Dar lucrul cel mai grav este că ați ridicat la rang de politică de stat cea mai teribilă formă a ne-patriotismului: populismul. „Mândri că suntem români”? Într-un moment în care România se află în coada clasamentelor europene la mai toate capitolele importante ale vieții (civilizație, salarii, sănătate, educație, mediu, șosele…)? Mândri că suntem români putem fi când ne gândim la domnitorul Cuza, la Brătieni, la Carol I, la Spiru Haret, la Carol Davila, la Regina Maria, la Eminescu și Caragiale, la Cioran și la Mircea Cărtărescu, dar nu la Ponta și la guvernarea lui. Când unul dintre noi ridică glasul să spună în ce hal ne-a adus țara clasa politică a tranziției, e denunțat de corul huiduitorilor de profesie ca nepatriot. Nu patriotismul de paradă e pus în discuție. Nu participarea ipocrită la hramuri și la plimbări de moaște e nepatriotică. Nu anexarea politică în emisiuni de televiziune a unor copii medaliați la concursuri de gimnastică sau la olimpiade de matematică e nepatriotică. Nu menținerea în analfabetism a populației e nepatriotică. Nu surparea permanentă a instituțiilor statului de drept și oblăduirea borfașilor sunt nepatriotice. Arătați cu degetul sunt cei care îndrăznesc să spună că se întâmplă toate astea. Și care o fac pentru că sunt răniți de moarte de imaginea unei populații care bântuie prin lume, fugind unde vede cu ochii de o țară devastată de hoție, circ și minciună.

Final neașteptat. Un prinț shakespearian pe drumul Damascului

Am obosit să vă scriu. În momentele în care nu mai văd ieșire din urâțenia în care ne faceți să trăim și pe care vreți s-o instalați de-acum în inima vieților noastre, îmi imaginez o miraculoasă convertire. Îmi spun că aveți toate datele să faceți cel mai formidabil salt: să deveniți din persecutor al binelui – misionar al lui. Încerc să vă tentez, încerc să vă conving. Ascultați.

Cine servește răul în mod călduț, meschin, nespectaculos nu are de unde se converti. În schimb, cine e instalat în epicentrul lui – cine minte la scară mare, fură doctorate, face zid în jurul jefuitorilor de țară și-și pricopsește anturajul – are din plin terenul solid pentru a executa saltul mântuirii sale. E nevoie de întreaga vizibilitate a răului, pentru ca binele să poată apărea la lumină prin contrast, ca forță eliberată. I-am invidiat întotdeauna pe cei care au ajuns să pășească pe drumul Damascului. Pentru că acolo alchimia morală e mirifică. Noi, ceilalți, trăim o viață întreagă zidiți în mediocritatea păcatelor noastre, pe care încercăm s-o domolim din când în când cu câte o faptă bună la fel de mediocră. Măreția binelui, în schimb, apare când ea se opune unui rău măreț venit nu din afară, ci din chiar viscerele lui. Dinlăuntrul aceleiași persoane. Nu cred să existe fericire mai mare decât să trăiești ziua în care simți cum pleacă demonii din tine. Închipuiți-vă cum arată o inimă care bate diavolește în slujba tuturor netrebniciilor lumii, schimbând deodată direcția bătăilor, cu aceeași patimă și forță, întru alinarea suferințelor omenești.

Dvs aveți toate datele pentru a realiza o răsturnare de proporții. Poporul român, când nu știe să iasă din impas, așteaptă o minune. Nu vreți dvs să-i furnizați minunea asta și să deveniți opusul a ceea ce sunteți? Nu vreți să fiți ca Henric, prinț de Wales, fiul regelui Henric al IV-lea? Cel pe care prietenii de beție și de netrebnicii cu care se-nhăitase, burduhănosul Falstaff în primul rând, maestrul lui în stricăciune, lăudăroșenie, minciună și depravare, îl numeau Hal? Cel despre care regele se întreba de unde anume se adunaseră în fiul său „atâtea patimi josnice, nevrednice, murdare, deșănțate, de unde-atât noroi? De unde cârdășia cu haimanale fără căpătâi”? Hal, cel care în preajma morții tatălui devine opusul său, cel care se transformă în prințul Henric, iar care din clipa în care își pune, ajungând Henric al V-lea, coroana pe cap, îi spune lui Falstaff, vechiului dascăl al depravărilor sale, ca „sub strășnicia morții, să plece la zece mile” de palatul său? Povestea asta e una dintre cele mai frumoase din câte se află în piesele istorice ale lui Shakespeare.

Nu sunteți tentat, o clipă, să intrați în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteți socrul și pe ceilalți dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toți acești ani, „la zece mile” de locuința dvs? Vă dați seama ce show la scara istoriei ați putea regiza? Sunt tentat să spun acum din nou, așa cum am spus la capătul unui Apel pe care l-am scris în ultima zi a anului 1989: „Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi”.

Iar dacă nu puteți, atunci nu-mi mai rămâne decât să vă rog să vă îndurați de noi. Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! Nu faceți să vină năpasta peste România, ajungând dvs președinte al ei! Nu cred că în halul în care e acum, țara noastră ar suporta lesne lespedea răului pe care vă pregătiți să o așezați, pentru câțiva ani buni, peste ea. Nu ne lăsați să apucăm pe drumul lung și ocolit al „terapiei Ponta”, la capătul căreia, dacă am mai exista ca popor, nu ne-am putea vindeca decât după ce vom fi băut până la capăt din paharul tuturor amărăciunilor noastre.

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post
13. Oktober 2014 1 13 /10 /Oktober /2014 18:28

Dl. Calin Georgescu / Alegeri 2014

Hai sa mai punem lucrurile la punct, tot la nivelul faptelor si
realitatii.

1) Dl. Calin Georgescu este DOAR director (sau presedinte, ma rog!) al
Centrului de Cercetare din Viena al Clubului de la Roma. Presedinte al
Clubului a fost PDG-ul de la FIAT, deci cam asta e nivelul. de la noi ar
putea aspira la functia asta cel mult dl. dr.ing. C-tin Stroe, seful
filialei Dacia-Renault.

2) Clubul de la Roma, bazat financiar pe contributii ale unor mari
corporatii (noroc de impozitul progresiv si deducerile lui!), isipermite sa investeasca in "cercetari". Candva au iesit niste rapoarte celebre
(au aparut si la noi in traducere) dar acum nu mai atrag pe prea multi. De
aceea un Calin Georgescu poate avea succes.

3) Daca ai iesi din "retorica" ta "popeasca" (sau "papistasa", cum vrei)
ai putea descoperi ca spusele lui se incadreaza la ceea ce Marx si
Engels, in Cap. IV din Manifest, numeau "socialismul reactionar". Concret, ce
productivitate poti obtine din mica gospodarie taraneasca: nu ai nici
mecanizare, nici fertilizare ca lumea. Gospodaria taraneasca abia se
hraneste pe ea insasi. Declinul agriculturii romanesti interbelice a
aparut din faramitarea prin mostenire a micii gospodarii taranesti.

Astazi
tot ce produce Romania pentru export e din fermele de 200-1000 ha.
Pamantul nelucrat e fiindca locuitorii satelor nu vor sa se inhame la
plug, dar nici nu vor si nici nu sunt incurajati sa se coalizeze in
cooperative si e mai comod sa traiesti de azi pe maine fara sa lucrezi,
stiind de fapt ca si lucrand in mica gospodarie ai trai tot de azi pe
maine. Si noi ce facem? Ne punem la plug, cei de la orase?

Impozite mici, spune dl. Georgescu. Pai si asa sunt mici - cine mai are
16% impozit plat? Altceva decat sa ii imbogateasca si mai mult pe unii
nu face! Din asta sa-i platesti pe profesori? Adica sa le pui conditiile
din vremea regalitatii - examene, atestari severe etc - pentru a incepe cu
700 lei si a ajunge cam la 1500 in final de cariera? Populism ieftin!

3) Si - bomboana de pe coliva: "Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane".
Asta e dintr-o poezie legionara (Radu Gyr sau Aron Cotrus) si daca mai
combinam cu referirea la "sfantul" Iustin Parvu, si el fost legionar, caruia i
s-a cantat la aniversare imnul preferat "Sfanta tinerete...", peste ce dam,
din nou?

E momentul sa explicam si de ce Legiunea afost considerata o secta
mistica. Au asasinat ei 4 prim ministri? Au facut ei alte asasinate
politice (prefecti, profesori universitari etc)? Au facut pogromul din
Iasi si asasinatele din timpul rebeliunii? Suficient pentru a-i declara
organizatie criminala! Dar NSDAP de ce nu a fost declarat organizatie
criminala? Ca tot un misticism pagan afisa? (teutonii, nibelungii,
Gottenland in Crimeea si altele).Tot puterile occidentale - care cautau
o potentiala armata de rezerva pe care sa o arunce eventual impotriva
"ortodoxo-comunismului" - au fost cele care i-au menajat, sovieticii
i-ar fi spanzurat pe toti fara alegere! Dar nu cumva insusi occidentul
democratic si catolic s-a recunoscut prin intoleranta si crimele
cruciatilor si crimele "civilizatoare" in aceste "secte" ?

In incheiere, sa mai lamurim ceva: daca primordialitatea factorului
religios e o ipoteza, atunci ea trebuie confruntata cu faptele si, in
nici un caz, mentinuta in ciuda tutror faptelor care o contrazic. Sa o luam
si aici pe rand:

a) Luptele din Ucraina nu au nici un substrat religios ci unul pur
politic. Occidentul continua sa pacaleasca restul lumii cu povesti
despre prosperitate si democratie, avand acelasi scop, "jaf si cucerire".
Oamenii aceea de la Donetk si Lugansk isi apara locurile de munca de la
distrugere care trebuie sa fie facuta conform cu mantra ideologica occidentala.
Politic este vorba de a nu accepta inca o extindere a NATO spre est, cu
scopul de a avea baze si rampe de lansare la 350 km de Moscova, la care
se inhama tot niste ortodocsi - ucrainienii (o parte a lor). Cultural este
vorba de a nu accepta ca o cultura veche si creata in sute de ani -
ruso-ucrainiana - sa incapa pe mana minoritatii galitiene a carei limba
e un melanj de polona si germana. Unde e religia aici ?

b) Ii tot tragi cu imperiu, plantatie, 10 Euro/zi. Care imperiu ?
Sfantul imperiu, cel desfiintat la 1802 prin pacea de la Amiens? Cine a facut
parte din el? Numai Austria actuala (fiindca Cehia, Ungaria, Slovacia,
Slovenia sunt, nu-i asa limes, adica nou veniti), Italia (dar nu toata),
ceva principate germane (nu si Prusia) si gata. Benelux - nu, Franta -
in nici un caz, Spania - doar pe vremea lui Carol V, Portugalia - nu. Deci
imperiul e o bucatica de Germania - aia dominata de CDU, nu-i asa? Cat
este salariul minim in aceasta zona? Cat castiga un spalator de vase, o
casiera de supermarket deci pe la nivelul asta?

In Franta, unde drepturile sociale sunt mult mai largi si sindicatele nu
au acceptat compromisul si politica de acompaniament, exista salariul
minim de reinsertie de cca 950 Euro deci cam 35 Euro/zi. Cat sunt
contributiile si impozitele, cat sunt chiriile pe care le platesc pentru
o locuinta decenta? Esti sigur ca nu sunt si salarii mai mici? Dar
preturile cum sunt in raport cu cele de la noi? Fara a mai vorbi ca, daca trecem
de nivelul asta, tineri absolventi de automatica si informatica, debutanti,
nu se angajeaza sub 600-800 Euro /luna, iar la preturile de la noi, sunt
cam ca la 2500 Euro/luna. Au debutantii din "imperiu" salarii din astea?

Ei, dar aici trebuie sa amintim de acordurile care se negociaza IN
SECRET intre UE (imperiu!), SUA si Canada (alalalt imperiu) privind sistem unic
de preturi si tarife. De ce in secret? Fiindca scopul ascuns este
unificarea IN JOS a salariilor si drepturilor sociale. La cat vom
ajunge?
De la 35 Euro/zi la 20? Dar preturile? Dar drepturile sociale? Sistemul
de sanatate din Anglia e facut praf in zilele noastre, dupa ce a fost creat
cu mare cazna in cca 70 de ani. Si cum raspunde la asta social
democratia?
Cu "politica de acompaniament" adica e de acord cu asta. Tonul l-au dat
inca Helmut Schmidt si Mitterand, continuand cu Schroder si Jospin, pana
azi. Sa nu vorbesti, ca pe vremea Kominternului, de "social tradatori"?

c) Hai sa o lamurim si cu"Mesia". Prima republica din istoria moderna,
care isi alege si azi, ca atunci, presedintele prin vot universal - sunt
SUA. Ce, alegerile alea nu semana cu prevestirea noului "Mesia"?
Presedintele american are cele mai mari puteri consitutionale dar pana
si el nu poate trece de sistemul economico-social existent. Si totusi lumea
spera mereu in schimbarea adusa de alegerea presedintelui. Americanii
sunt ortodocsi cumva?

In Franta se spune ca de la De Gaulle incoace prsedintele e un fel de
rege ales - deci alegera e si ea personalizata. Sunt ortodocsi cumva?

Germania e republica parlamentara, dar si aici s-a trecut la alegerea
cancelarului prin vot universal, deci tot o personalizare puternica. E
ortodoxie aici?

In Romania, intr-adevar, dupa constitutie, presedintele nu are puteri
prea mari. Iliescu a spus-o mereu ca presedintele nu e secretarul general al
PCR. Timp de 10 ani Basescu a aratat ca presedintele poate avea, la
limita legii, puteri nelimitate. Pentru asta Occidentul ("imperiul") l-a tinut
in brate. Nici parlamentul, nici guvernul, nici poporul prin referendum nu
au fost lasati sa indrepte lucrurile - tot prin interventia "imperiului".
Te miri de ce se intampla acum?

ANONIMUS

Repost 0
Published by viorel-roman-bremen
Kommentiere diesen Post

Über Diesen Blog

  • : Blog von viorel-roman-bremen
  • : Beiträge zur Kultur und Geschichte der Rumänen
  • Kontakt

Links