Neofanariotismul
Stimate d-le profesor Viorel Roman,
Mi-ați răspuns chiar în aceeași zi, de 1 Decembrie, când ați primit mesajul meu, fapt pentru care vă mulțumesc!
În textul Dv., pe care l-am parcurs cu interes, am identificat accente care mi-au impus comentariul ce urmează. Numai că l-am alcătuit cu câteva zile întârziere, între timp fiind plecat cu familia la un bun prieten la Lepșa, Focșani. Pe drum, am adăstat și cu acest prilej la Mărășești, la Monumentul eroilor români jertfitori întru cauza neamului. Acolo, într-o liniște celestă, de esență sacrală, părea că toți cei nemuriți șopteau cântecul eternității.
Cu un sentiment de înseninare, acum, la întoarcerea acasă, vă scriu rândurile de față.
Desigur, gândurile și preocupările noastre, atâtea câte le putem avea, în marginea a ceea ce cuprinde neamul românesc, nu așteaptă o zi anume pentru a prinde contur. Totuși această zi aleasă – 1 Decembrie – este semnul sensibil al manifestării lor. Undele timpului ne ating mereu, iar noi căutăm, cu ce puteri avem fiecare, să deslușim înțelesuri istorice care încă ne dor. Ne-am aplecat asupra lor în dialoguri deja consumate. Dar un rest de sensuri nedescifrate ori de nuanțe nerostite își așteaptă de fiecare dată luminarea. Încercăm, iată, și de data aceasta, clarificări necesare. Istoriei noastre trecute nu-i putem însă întoarce decât iluzoriu gândul recuperator; povara neîmplinirilor, acelea câte au fost să fie, e fapt deja petrecut. Nu ne rămâne decât să le distilăm energetic pentru un proiect viabil al ființei noastre colective în orizontul postmodernist al globalizării. În acest sens trecutul are și pentru noi un viitor!
... Așadar, constat că acum nu mai puneți accent tare pe ideea diferenței dintre „modelul Școlii Ardelene unite cu Roma și acela ortodox moldo-valah”, diferență pe care o socoteați drept o incompatibilitate absolută. În momentul de față admiteți „intercondiționarea și întrepătrunderea lor spre o grabnică sinteză”. Aflu aici o deplasare de înțelegere pe care o întâmpin bucuros. Cu o precizare însă, operând cu titlu de opinie. Cele două modele culturale și de emancipare națională comportă prin însăși geneza lor elemente proteice de compatibilitate firească, nefiind, de aceea, constructe autarhice și opozabile. Dimpotrivă, ele s-au configurat în spațiul istoric și de unitate etno-sufletească a românității întregi. Oare nu este arealul intracarpatic leagănul originar al Ființei noastre colective? Încât, cele două modele apar ca ipostaze diferite, dar nu antagonice ale formării conștiinței de sine și ale Ideii emancipării naționale. Iar sinteza de care vorbiți are deja acoperirea unui fapt istoric împlinit. Nu se pune problema să o făurim grabnic de acum înainte; nu suntem la începuturile formării noastre ca națiune. Îi putem însă imprima sensuri valorice și direcții noi de manifestare creativă, în acord cu ceea ce vremea nouă impune oricărui popor.
Vă preocupă în egală măsură „depășirea impasului, blocajului național, care se pare că trebuie să o facă mereu un străin, Karl (Carol I, cum înțeleg – n.n., I.H.) și Claus. De ce nu o fac românii?” Cred că întrebarea Dv., deși pornește de la conjuncturi istorico-politice reale, totuși provoacă sau măcar susține – prin modul în care operează – o inevitabilă nedreptate. Da, astăzi mai mult ca oricând există în societatea noastră o fracturare politică de proporții. Ea este însă rodul strategiei machiavelice a acelora care joacă rolul de români pentru a divide poporul și a-l stăpâni mai bine prin diversiuni politicianiste și manipulări de tot felul, inventând false probleme și învrăjbind între ele diferitele categorii sociale, timp în care averea Țării e furată prin retrocedări ilegale, prin privatizări frauduloase, precum și prin alte asemenea manevre criminale menite să ne readucă la statutul de colonie. Situația profită aventurierilor occidentali, dar mai ales mijlocitorilor lor de aici, preocupați să rămânem cât mai nevolnici ca reacție colectivă, culpabilizați totodată de naționalism pentru a nu rupe cumva lanțurile neoaservirii.
Dacă ne scrutăm istoria pe un interval mai larg, vom vedea că „blocajul național” nu a fost și nu este nicidecum național; nu e fapt originar și nu s-a susținut în continuare în cauze intrinseci fenomenului românesc și conștiinței noastre de neam. El s-a manifestat ca un blocaj între români pe de o parte, indiferent din ce Țară românească au fost ei, și ocupanții străini serviți de agenții lor de aici pe de altă parte, având același scop: să domine și să aservească componenta etnică autohtonă. Acest proces de amploare poate fi plasat sub semnul fanariotismului dacă îi atribuim o semnificație mai largă, cu funcție generică. Altfel, strict istoric, fanariotismul s-a instalat extracarpatic după „trădarea” cantemiriană față de Poartă, dar o clasă dominantă, de extracție covârșitor străină s-a format nu doar aici, ci și în spațiul intracarpatic unde, se știe, împrejurările imediate au fost altele. Schimbarea care s-a petrecut de o parte și de alta a Carpaților ține sub acest aspect de restructurarea în timp a factorului alogen de la noi, odată însă cu menținerea influenței sale semnificative în viața socială și în decizia politică. Astfel, la început, acesta a parcurs metamorfoze vizând strategia împământenirii. Evident, destui alogeni s-au integrat, adaptându-se de la o generație la alta vieții social-economice și culturale, cu contribuții pe alocuri notabile în beneficiul Țării. Ar fi, de aceea, o nedreptate de neiertat ca, după atâta vreme de reașezare în rosturile azimutului românesc, apartenența etnică non-românească să fie cumva un stigmat. Prezența celor de alt neam, acceptată ca un fapt natural în mentalul românesc, evidențiază că la noi toleranța nu se definește cu sensul ei imediat-mărginit, de cedare cu regret, de renunțare nolens-volens la ceva propriu, ca o frustrare în fața unui rău care trebuie totuși acceptat. Nu!, toleranța apare ca o stare de spirit generoasă, manifestare omenească pozitivă. Mai mult, la nivelul psihologiei populare, însuși faptul de a-l apela pe cineva cu etnonimul său este ca un titlu de investire, de atribuire a unei ascendențe, a unui rost, a unui blazon chiar. Motiv (și) pentru care înșiși etnicii români, în raport cu evenimentele trăite, care i-au plasat, la noi sau altundeva, în relații de viață cu alte etnii, primesc frecvent apelativul etniei în cauză. Însă tocmai această psihologie generoasă a toleranței românești ne dă dreptul să consemnăm și o altă față a lucrurilor, de data aceasta regretabilă, ivită în istoria noastră odată cu năvala fanarioților după 1700 în Principate, apoi cu imigrația în masă a evreilor în a doua jumătate a secolului XIX, la care se adaugă fenomenele demografice legate de incorporarea Dobrogei după 1877 ori de Marea Unire și de prezența, acum în întreg Regatul românesc, a sașilor, șvabilor, secuilor și unora dintre unguri. Înainte de Războiul întregirii, apartenenți ai minorităților stabilite îndeosebi în târgurile și orașele extracarpatice s-au pus pe căpătuială, pe nemuncă, pe afaceri veroase, au acaparat speculativ industrii, pământuri, controlând treptat, prin acumulări sălbatice de capital, întregi sectoare bancare, de producție industrială ori de închirieri de întinse suprafețe agricole. Totodată, au dat curs, când nu s-au adăpostit pentru protecție sub umbrela camarilei regale, unei ideologii internaționaliste, antinaționale, susținută prin acapararea presei și manipularea opiniei publice. Crearea partidului comunist în 1921, alcătuit aproape în întregime din minoritari etnici extremiști, îndeosebi evrei și unguri, e doar un episod de coagulare a grupărilor complotiste, antinaționale din istoria contemporană a României, urmărind și reușind să aservească Țara comunismului pentru decenii la rând, cu prețul înăbușirii oricărei aspirații naționale, a fibrei de cuget și simțire românească. Suntem îndreptățiți să afirmăm că de la 1700 încoace componenta radicală, când nu insurgentă din masa etnică neromânească (a se vedea cazul ilegaliștilor comuniști instruiți la Moscova!) a exercitat un rol perturbator, în conjuncturile cunoscute, în raport cu idealurile naționale ale poporului nostru. Atingând o masă critică prin combinații corupătoare și printr-o elecțiune negativă a unor parveniți autohtoni înstrăinați, această pletoră fără principii, dar cu interese ferme s-a superpus ca o clasă a orașului, cum s-a observat mai demult, peste satul românesc, peste societatea românească în general. Iar astăzi, dacă privim mai atent, constatăm prezența masivă a elementelor aventuriste din rândul minorităților – căror minorități nu le facem pentru aceasta vreun proces de intenție! – atât în deturnarea revoluției din ʼ89, cât și în configurarea compromisei clase politice actuale, în care ele păstrează statut și roluri însemnate. De altfel, și Dv., D-le profesor Roman, ați publicat o listă extrem de grăitoare în acest sens. În prezent, elementele aventuriste în cauză se regăsesc în toate grupările politice; asociindu-se, să recunoaștem, cu destui etnici români înstrăinați față de interesul național, cultivă o strategie mult mai perversă. Ea se drapează derutant în hlamida țipătoare a patriotismului găunos, dublat, paradoxal, de ideologia de factură neointernaționalistă a „drepturilor omului”, „pieței libere”, a „democrației și statului de drept” și altor „cuceriri” ale ceea ce aș putea numi ca fiind neofanariotismul. Acesta sufocă orice mișcare, chiar gând mai ferm de contestare a servituților antinaționale. Mai mult, creează o falsă societate civilă, aservită politicului și surdă la imperativul vocii populare adevărate, în afară de faptul că vituperează la grămadă toate formele de naționalism, prezentate de-a valma ca o sperietoare apocaliptică.
Pe acest fond, nu există structuri, căi și mijloace reale de exprimare autentică a voinței populare, deși declarativ totul se face în numele ei. Marele absent al construcției politice actuale e tocmai Poporul, transformat – prin sărăcire și decadență morală și culturală planificată – în populație, masă submersibilă în oceanul alienantelor frustrări existențiale. Amintesc în acest sens efectele guvernării fanariote postdecembriste pentru Moldova de dincoace de Prut. Într-o statistică a groazei, întocmită recent de oficialitățile locale ieșene, se vede cât de sărăcit este nord-estul României după 25 ani de la revoluția confiscată de căpușele politice. Astfel, aici sunt prezente doar 3% din totalul investițiilor străine în România și 7% din cifra de afaceri; numai 4,7% din exporturi parvin din această zonă. Salariul mediu reprezintă 17% din acela al UE, iar 58% din populație trăiește în mediul rural, majoritatea gospodăriilor sătești neavând canalizare și apă curentă. Tot aici, 40% din rețeaua de drumuri e de pământ și 45% reprezintă drumuri pietruite, nu asfaltate! Iată tabloul subdezvoltării unei regiuni care reprezintă 20% atât din populația, cât și din suprafața Țării. Din cei 15 prim-miniștri postdecembriști, doar unul a fost din Moldova și acela, cum se știe, fără nicio legătură etno-afectivă cu românitatea. Desigur, nu reproșez cuiva că nu e etnic român; ar fi o prostie, înainte de a fi o fobie ce, totuși, spre meritul nostru sufletesc, lipsește cu totul națiunii noastre. Dar e un drept natural-istoric să cerem tuturor celor ce viețuiesc aici, indiferent de apartenența etnică, să-și manifeste buna-credință, așa cum avem să o dovedim noi toți ca cetățeni ai României. Dar abandonarea Moldovei în paragina subdezvoltării e cumva o dovadă de răspundere națională a guvernanților? La acest marasm au contribuit efectiv și atâția înalți dregători ardeleni veniți la București, îngroșând rândurile neofanariotismului. Acesta, așadar, nu aparține doar „moldo-valahilor”, cum le spuneți Dv., d-le profesor Roman. Neofanariotismul are o extensie la nivelul de ansamblu al statalității românești. Dacă îl vom căuta doar la București, am victimiza agenții lui din centrele locale de putere. În felul acesta, prin omisiune regretabilă, am vedea Ardealul ca victimă a Bucureștiului, nu ca agent activ, prin baronii săi de orice culoare politică, la guvernările spoliatoare. De aceea, nu avem de-a face, în planul politicii și vieții românești actuale, cu un blocaj statal produs de „moldo-valahii” care, ei, ar nedreptăți pe transilvăneni, ci de un blocaj real ivit între neofanarioți, nu puțini dintre ei fiind „ardeleni verzi”, și restul românilor, inclusiv ardelenii onești. Dacă e să dăm credit strigătului electoral recent: „Români, ne-am luat Țara înapoi!”, nu văd aici alt sens decât acela precizat. Mă tem însă să nu fie vorba de un strigăt-cortină pentru unii dintre neofanarioți, precum foștii PDL-iști de-alde Videanu, Flutur și ceilalți, trecuți acum de partea președintelui ales și gata să confiște, iarăși, nemulțumirea românilor!
Momentele de autentică renaștere etatico-națională au fost acelea în care conducătorii statului și îndrumătorii neamului au fost românii-români; e drept, nici românii „verzi”, xenofobi, dar cu atât mai puțin acei alogeni care s-au superpus societății românești ca o clasă parazitară, alăturându-și elementul local cointeresat. Nu mai amintesc exemplele binecunoscute de mari personalități naționale împotriva cărora s-au aliat complotiștii răspântiilor de istorie; aceștia nu au curmat doar vieți exemplare, ci și dreptul nostru la memorie, inclusiv acela de ne judeca cu judecata noastră conducătorii! Am fost contestați până și în ceea ce este expresia deplină a caracterului nostru național: toleranța. Ni s-au pus în seamă tot felul de acuze extremiste, inventate tocmai de dușmanii noștri extremiști. Putem uita măcar paukerismul „obsedantului deceniu”? Și atunci, de ce să ni se fure dreptul de a-i arăta așa cum sunt în realitate pe urmașii de astăzi ai internaționaliștilor de ieri, maeștri, și unii, și alții, ai culpabilizării noastre permanente? Dar, în numele toleranței, ca să invoc doar un aspect, românii au votat după decembrie ʼ89 numai președinți de etnie non-românească, nemaivorbind despre masiva prezență, acceptată firesc ca un fapt natural de conviețuire de către electoratul român, a elementului etnic non-românesc în toate structurile de decizie politică, administrativă, judecătorească și în mass-media.
În acest context socio-politic, este, cred, o nedreptate să reprosăm românilor că nu desfac, ei, „blocajul național”. Lucrurile ar fi cât de cât simple dacă ar fi vorba de un blocaj național; dar e vorba, repetăm, de unul internaționalist, al profitorilor și interesaților de tot felul care zidesc un spațiu concentraționar de factură inedită, al originalei noastre democrații de carton, îndreptată împotriva tradițiilor și valorilor naționale prin care, doar, o națiune se poate ridica la universatilitatea spiritului și a creației autentice. Ce ar fi dacă nu ar fi așa? Atunci, cu adevărat, românii, pierzându-și încrederea, altfel naivă, în falsele valori ale internaționalismului travestit astăzi în mondialism forțat globalizant, s-ar ridica vaticinar pentru drepturile lor de acasă! Nu ar fi însă mai mult decât preferabil, ca soluție constructivă, să se probeze faptic respectul (și) față de națiunea noastră constitutivă de istorie în acest colț de cer al Europei? Ar fi totodată și o cale mult mai rațională în raport cu orice spontaneism restitutiv!
Blamarea, ridiculizarea ori contestarea politico-ideologică a legitimității națiunilor în lumea globalizantă este cea mai mare eroare ce se poate produce în strategiile forțat mondialiste. Dacă nu în țările est-europene, cel puțin în necuprinsa lume asiatică, bazată organic pe valorile tradiției, ofensiva antinațională va produce, în replică, seisme de necontrolat. Avem însă de edificat o lume, în zorii deja apăruți la început de secol XXI, în care să înțelegem că diferențele întemeietoare ne pot uni, doar ele, în efortul armonizării universale; ele alimentează conștiința de sine și, totodată, nevoia și respectul complinitoriu de „celălalt”!
Din această perspectivă, pentru mine, la fel ca pentru cei mai mulți dintre noi, ziua de 1 Decembrie este prilejul sufletesc de a conștientiza o dată mai mult nevoia de universalitate, în fapt de omenitate și umanitate. În contrasens cu aceste valori, steagurile negre, de doliu revanșard, arborate provocator în Harghita și Covasna de către extremiștii maghiari tocmai de Ziua națională a României, sunt proba vetustă, dacă ar fi să fie doar atât, a cantonării lor într-o mărginire depersonalizantă. Ei sunt aceia care ies de fapt din istorie, deși Dv., cu o generozitate absolută, vădită și în ce îmi scrieți acum, încă priviți pe maghiarii lui Ștefan cel Sfânt ca salvatori ai neamului românesc din Arcul Carpatic! Putem însă uita, fie doar de la 1848 încoace, unele dintre faptele lor „umaniste”? Putem astfel uita zecile de mii de moți uciși atunci de armata „revoluționară” maghiară, putem uita politica sălbatică de desnaționalizare dusă de unguri în Ardeal până la Întâiul Război, timp în care li se impunea bieților români să-și țină și slujbele creștine în limba maghiară și să-și „boteze” și crucile morților cu etnonime turanice? Putem uita, mai apoi, atrocitățile bandelor horthyste, din partea de Ardeal răpită prin Dictatul de la Viena, împotriva românilor și evreilor? Putem uita de provocările din martie ʼ90 și de martirajul lui Cofariu și al unor reprezentanți ai autorităților românești din Ardealul acelui moment de cumpănă? Putem uita vicleana autovictimizare la care apelează peste tot în lume împotriva noastră sau mașinațiunile frauduloase prin care se reînstăpânesc astăzi în Transilvania? Ei ne-au salvat de ruși și de slavizare, cum spuneți Dv.? Când anume? Oare atunci când Bela Kun și complicii săi au încercat să pună jugul comunist, după model rusesc, pe grumazul poporului maghiar în 1919, popor salvat prin sacrificiul ostașului român? Putem uita acțiunile prezente ale iredentei maghiare ori gesturile politice ale actualului guvern budapestan vizând, tocmai în înțelegere cu rușii – de care ei, maghiarii, ne-ar fi salvat mereu, mereu de la slavizare, conform tezei Dv. −, modificarea geopolitică a hărții Europei postbelice?
Da, putem ierta toate acestea și câte, câte altele asemenea, dar nu putem uita! Fie pentru a le preveni repetarea într-o Europă în care trebuie, totuși, să pășim împreună. Încât, enunțul Dv. privind salvarea neamului nostru prin unguri exprimă – cum abia acum îmi dau seama – o subtilă ironie.
Abia obolul necondiționat și înalta virtute a ostașului român întru întregirea neamului au fost să fie salvarea noastră. Vocile Osuarului jertfei Naționale, nestinse cât nu le vom uita, ne îndrumă tainic ființa în ritmurile sufletești ale României profunde, aceea eternă. Ea făurește cu adevărat Istoria, scria Vasile Pârvan, nu briganzii pândind pe la colțuri să ne sufoce respirația vitală!
6 decembrie 2014,
după trecerea pe la Mărășești
