Daniela Popescu, Madrid /Stimaţi domni Roman şi Humă

Stimaţi domni Roman şi Humă,

Am citit cu interes polemica domniilor voastre pe tema relaţiei creştinismului cu fiinţa naţională a poporului român şi sunt de acord cu d-voastră, d-le Roman, noi, românii, avem ţara întreagă în sânge, oriunde am fi în lume, deci şi Carpaţii, care nu sunt nicidecum graniţă, ci inimă. România tracilor, a geto-dacilor, a existat ca fiinţă fizică, înainte chiar ca ceilalţi să ne considere români. Şi a avut ca graniţe Nistrul, Tisa, Dunărea şi Marea Neagră.
Nu sunt de acord cu d-voastră, d-le Humă, în totalitate în ceea ce priveşte religia. Dacă unul este doar religios, atunci acţiunile lui derivă din scopuri, dar dacă unul este creştin, atunci acţiunile lui derivă din convingeri şi sunt motivate de iubire, se bazează pe credinţa mântuitoare a lui Hristos şi se alimentatează cu speranţă, văzând cu inima ceea ce trebuie să fie. Dacă v-au saturat religiile, atunci vă rămâne un singur lucru: să vă puneţi în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă nu acceptaţi că există, şi să-L întrebaţi cele câteva întrebări fundamentale ale dimensiunii antropologice ale filozofiei: cine sunt, de unde vin, unde mă duc şi care-i scopul meu. În momentul când vă definiţi prin răspunsuri la aceste patru întrebări, puteţi spune că nu credeţi în nimic, dar trebuie să vă declaraţi nihilist, pentru că omul, ca fiinţă raţională, conştientizează că are o dimensiune spirituală, diferită de biologic, că are în el o nevoie de închinare, pe care nimic n-o satisface, chiar dacă se închină la bani, la glorie, la carpe diem. Puteţi vorbi istoric despre un popor, dar nu-l puteţi rupe de conştiinţa de neam, pe care a cărat-o cu el peste milenii, din a cărui conţtiinţă făcea parte şi credinţa în nemurirea sufletului, care venise odată cu Noe şi care s-a transmis pe întreg pământul. Şi mai făcea parte şi credinţa într-un răscumpărător, în jertfa mântuitoare, chiar dacă practicile ulterior au devenit barbare şi sacrificau flăcăi geto-daci, pentru a se împăca cu Dumnezeul pe care-l numeau Zamolxe. Apoi apostolul Andrei, fiindcă nu avea ce face – nu-i aşa – şi pentru că i se năzărise lui într-o noapte, purcese la drum şi se opri tocmai pe pământul geţilor, care se creştinară rapid şi în mare număr, aşa cum spun izvoarele istorice. Se mai creştină apoi şi gotul Ataric, regele, to pe pământul Daciei proto-române şi după el toţi oştenii lui, care începură să trăiască în pace cu populaţia băştinaşă. În timp ce catolicismul începu să-şi subjuge neamuri şi să impună creştinismul ( care, atenţei!, spune: „Bagă-ţi sabia în teacă!”), un popor nou creştea pe ambele părţi ale Dunării, vorbind aceeaşi limbă şi închinându-se (fără icoane şi fără statui) unui Dumnezeu al iubirii, care se sacrificase pentru ca fiii lor să nu mai fie sacrificaţi, Dumnezeu ca în loc să ceară jertfe, aducea jertfa de sine. Un alt argument în favoarea creştinismului sunt martirii. Istoria celor 44 de mucenici celebrată de credinţa ortodoxă (greşit prin 44 de pahare cu vin, pe care să le bea), este reală. Era un frig terribil, când aceştia fuseră condamnaţi la moartea prin ingheţare. Un soldat roman veghea „spectacolul”, să fie sigur ca se împlineşte. Văzu, nici mai mult, nici mai puţin decât cununi de aur deasupra martirilor. Unul din cei condamnaţi ieşi din apa îngheţată, iar cununa lui ramase plutind singură, fără cap sub ea. Aşa că locul îi fu luat de soldatul roman, care ţâşni în apă şi primi moartea. De ce credeţi că au murit martirii? Românul are în sânge creştinismul, dar mult prea adesea, din păcate, se lasă dus de val şi se complace fie în păcate, scopuri mărunte, ori lene spirituală, ori închistare dogmatică, în timp ce creştinismul este atât de senin, fiind o religie a libertăţii, care spune: De ce vrei să te faci rob, dacă eu te-am eliberat?
Lenea spirituală genereayă monştri de care vorbea şoza prin mesajele picturilor din epoca sa obscură, care vedea închiziţia şi care a murit din cauza ei. Iar inchiziţia era gorgona „Sfântului Scaun”, care numai sfânt nu este. Românul, sufletul lui credincios, ajunge să fie sfâşiat de lupte scizionale de idei, uitând mesajul iubirii. Sfâşiat între catolismul falimentar şi ortodoxismul care permite lenea spiritulă şi cere aservire absolută, românul înjură pe româneşte de toţi sfinţii, dar îşi fac pios cruce când trece pe lângă clădirea unei biserici (spun clădire, pentru că biserică înseamnă adunarea celor credincioşi, în greaca în care apostolul Pavel şi ceilalţi au scris îndreptarul de viaţă pe care se bazează creştinul.)
Părerea mea este că în România credinţa este doar o formă de evlavie, fără putere, în ziua de astăzi, din moment ce românul ăşi vinde libertatea votului pentru 100 de lei, ori pentru o tigaie sau găleată electorală, ori alteori nici pentru atât: doar pentru luatul-adususul de acasă la secţia de vot şi înapoi.
Cei destupaţi la minte, n-ar trebui să se certe steril, ar trebui să militeze pentru redeşteptarea sentimentului naţional şi religios autentic în fraţii lui români, nu să-L vândă mereu pe Hristosul din inima lor pentru nişte arginţi de Iudă. Ar trebui să dezvolte în popor demnitatea de a contrareacţiona, de a-şi cere drepturile, de a păstra ţara pe care i-a lăsat-o Dumnezeu cu atâta generozitate, drept moştenire. Cei luminaţi la minte astăzi ar trebui să ceară legi drepte, să dezvolte învăţământul autentic, cu dascăli inimoşi, nu blazaţi, nici în goană după premiere de merit nemeritată. Ar trebui să uite de carpe diem şi să înveţe să facă proiecte de viitor. Naţia are nevoie de oameni culţi, elocvenţi şi de un popor vigilent, nu adormit.
Aşa că, minunaţi domni scriitori ai româniei, cultura domniilor voastre poate servi unui scop mai organizat, mai concret, iar talentul polemic, oratoric al scriirii ambilor, să servească fiinţei naţionale.
Vă salut cu toată admiraţia, de pe meleagurile bociornoase ale Spaniei, o româncă creştină, care nu crede în catolicism, ori ortodoxism, ori mai ştiu eu ce, ci în Hristos, pe care românul îl numeşte, Cristos, în a cărui religie a iubirii a învăluit biata noastră Românie dintotdeauna, chiar dacă în 1989 ne-au furat revoluţia hoţii fără niciun Dumnezeu. Şi urmează iar cotropirea musulmană, de astă dată nu cu o armată cu sabii şi surle, pe pod de bărci, ci sub forma unei moschei uriaşe, care să educe mai eficient un jihad, chiar în sânul celor mai permisivi oameni din lume: creştinii români, care privesc în altă parte atenţi la ziua de azi.
Abia aştept să citesc vreuna din cărţile domniilor voastre! Până atunci, vă rog, nu vă împroşcaţi cu noroi literar, folosiţi elocvenţa pentru un scop mai măreţ: Revenirea la ce era România înainte de a se numi România şi păstrarea moştenirii pe care înaintaşii au plătit-o cu viaţa, cu sufletul creştin.
Daniela Popescu, Madrid