Tigani romani, romanes, romi ortodocsi

DE LA ROBIE LA LIBERTATE ŞI SPERANȚĂ

Stabilirea romilor în Ţările Române şi situaţia lor juridică de robi timp de mai bine de cinci secole sunt teme prezentate adeseori superficial sau în mod tendenţios. Deşi s-au păstrat puţine documente din epocă, în secolul al 18-lea s-a stabilit cu exactitate, pe baza studiilor lingvistice, apartenenţa romilor la poporul indian, limba acestora fiind derivată din vechea sanscrită. În drumul spre Europa ei au străbătut Orientul Mijlociu, de unde au împrumutat o serie de caracteristici lingvistice, apoi s-au stabilit pentru o vreme în Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin (Ρωμανία-Románia, corespondentul în limba greacă al lui Imperium Romanorum) de unde şi-au luat numele de romi, iar limba lor s-a numit románi (Neagu Djuvara, „O scurtă Istorie a românilor povestită celor tineri”, Editura Humanitas, Bucureşti, ediţia a IV-a, 2002, pp. 68-69).

O cercetare onestă a fenomenului robiei romilor din Ţările Române trebuie să aibă în vedere contextul internaţional al epocii, nu doar pe cel local. Robia a făcut parte din viaţa socială a Ţărilor Române medievale în aceeaşi măsură în care a fost o instituţie a societăţilor învecinate: Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Rusia ţaristă, dar şi la nivel mai larg: America latină, Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie, ţări în care s-a dezvoltat mişcarea aboliţionistă, dar care la rândul lor nu au reuşit eradicarea sclaviei decât aproximativ în aceeaşi perioadă cu Ţările Române sau chiar după Ţările Române. Mai trebuie spus că fenomenul robiei ţiganilor din Ţările Române prezintă diferenţe de înţelegere faţă de sclavia practicată în ţările atlantice sau în coloniile unor imperii occidentale, unde sclavii nu aveau atât de multe drepturi precum robii de etnie romă din Ţările Române.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în Ţările Române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Totuşi, în toată perioada robiei în Ţările Române romii nomazi erau liberi să colinde ţara şi să-şi practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujbă fixă, adică o activitate statornică, erau obligaţi să stea în aceeaşi localitate. Deşi etnia romă avea cel mai mare număr de robi, în epocă existau robi şi din alte etnii şi chiar robi români. Vânzarea sau răscumpărarea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridică a vremii, deoarece robii români suportau aceleaşi pedepse ca romii, nefiind nici o discriminare în privinţa aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxă Română a încercat să sprijine minoritatea romă în diferite moduri. Argumentele Mitropolitului Gavriil Calimachi şi ale Episcopilor din Moldova din anul 1766, când a fost interzisă despărţirea familiilor de romi, se rezumă astfel: „şi ei sunt făcuţi tot de Dumnezeu ca şi ceilalţi oameni şi este mare păcat de a fi împărţiţi (separaţi n.n.) ca nişte dobitoace” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Editura All, Bucureşti, 2007, p. 511).

Istoricul Viorel Achim, în lucrarea „Ţiganii în istoria României” apărută la Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, spune că ţiganii mânăstireşti o duceau mai bine decât restul ţiganilor. Unul din cei mai aprigi luptători pentru dezrobirea ţiganilor din Ţările Române a fost arhimandritul Iosafat Snagoveanul, slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, care, luând parte la Revoluţia din 1848, a fost ales membru în Comisia pentru dezrobirea ţiganilor, împreună cu scriitorul Cezar Bolliac şi Petrache Poenaru (inventatorul stiloului, 1827, bursierul şi ucenicul Sfântului Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti), motiv pentru care, după revoluţie, Iosafat Snagoveanul a fost exilat, ajungând la Paris, unde a înfiinţat prima capelă românească, în anul 1853. A murit în exil, departe de ţară şi de romii pe care îi preţuia şi îi apăra. Dezrobirea socială a romilor a fost un proces complex care, pe lângă acordarea libertăţii individuale, a inclus şi stoparea nomadismului, implicarea romilor în agricultură şi integrarea lor în comunităţile rurale şi urbane. Dezrobirea i-a găsit însă pe robii de etnie romă nepregătiţi. Deşi eliberaţi în mod juridic de robie, cei mai mulţi romi au rămas pe lângă mânăstirile unde fuseseră odinioară robi, formând sate întregi de romi, care există până astăzi în apropierea imediată a mânăstirilor, sau a fostelor case boiereşti. Aceştia îi ajutau pe proprietarii de pământ la muncile agricole, în schimbul unor anumite sume de bani sau alimente, iar cu timpul unii au devenit stăpâni pe terenul pe care locuiau. Cei care practicau diferite meserii s-au stabilit pe lângă târguri şi sate, desfăşurându-şi în continuare meşteşugurile şi tradiţiile. Despre toate acestea mărturisesc, cu recunoştinţă, chiar romii înşişi care, de pildă, ţin să sărbătorească marile evenimente din istoria lor în preajma mânăstirii Bistriţa din Mitropolia Olteniei (judeţul Vâlcea). Grija spirituală a Bisericii faţă de romi este ilustrată şi prin lucrările de pastorală sau cărţile liturgice, precum Studiul Pastoralei în Biserica Română de Arhimandritul Iuliu Scriban (Sibiu, 1924), care închină mai multe pagini activităţii pastorale printre romi, sau prima Carte de rugăciuni în limba romani publicată în anul 2006 cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist Arăpaşu (1915-2007). În anul 2007 a fost imprimat un CD cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur în limba romani, iar în prezent se află în lucru traducerea în aceeaşi limbă a slujbelor Botezului, Cununiei şi Înmormântării, prin grija Înalt Prea Sfinţitului Părinte Varsanufie Gogescu, Arhiepiscopul Râmnicului. De asemenea, sunt cunoscute mai multe personalităţi ortodoxe, preocupate de emanciparea minorităţii rome, ca de pildă profesorul de teologie dr. Barbu Constantinescu (1839-1891), preotul Gala Galaction (†1961), precum şi arhimandritul Calinic I. Popp Şerboianu (†1941), de la mânăstirea Cernica. Acesta din urmă, de etnie romă, sprijinit fiind de Biserică, a făcut studii de teologie, susţinând în anul 1908 licenţa în teologie la Facultatea din Bucureşti. Înzestrat cu talent literar şi lingvistic, el a scris mai multe cărţi despre minoritatea romă din România. Arhimandritul Calinic Şerboianu a înfiinţat, în martie 1933, Asociaţia Generală a Ţiganilor din România, pe care a condus-o iniţial împreună cu Gheorghe A. Lăzărescu Lăzurică (În septembrie 1933, asociaţia a primit numele de „Uniunea Generală a Romilor din România”, sub conducerea lui Gheorghe Lăzărescu-Lăzurică, rom ca etnie şi om de afaceri bucureştean. Uniunea a fost susţinută încă de la înfiinţare de Biserica Ortodoxă Română prin reprezentantul ei, Patriarhul Miron Cristea, cf. „Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944)”, volum editat de Lucian Năstasă şi Andrea Varga, apărut la Centrul de Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2001, p. 16.), lucrând pentru emanciparea romilor prin înfiinţarea unei Universităţi populare speciale. Totodată, Patriarhul Miron s-a ostenit să înfiinţeze Cooperative meşteşugăreşti, specifice măiestriei romilor, aceştia fiind cunoscuţi ca buni meşteşugari în lemn sau metal, dar şi pentru talentul lor muzical. Arhimandritul Calinic Şerboianu este şi autorul unei lucrări despre Istoria şi obiceiurile ţiganilor din România, în limba franceză. Mulţi preoţi ortodocşi români au avut o atitudine umanitară faţă de romi, atât în perioada neagră a deportărilor în Transnistria, în anii 1941-1943, cât şi mai târziu, până în zilele noastre.

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română contribuie la eforturile de integrare şi ajutorare a romilor prin programe precum oferirea de locuri speciale pentru elevii şi studenţii romi în şcolile teologice; încurajarea hirotoniilor de teologi romi pentru comunităţile de romi (există preoţi romi pentru comunităţi rome în Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Slobozia şi Bacău, dar există şi o mulţime de preoţi romi care păstoresc parohii ortodoxe româneşti, precum şi clerici romi slujitori în mânăstiri româneşti); construirea de biserici pentru comunităţile de romi din mediul urban şi rural; organizarea de programe social-filantropice şi misionare pentru comunităţile de romi sau alte programe în care au fost incluşi, fără discriminare, beneficiari romi (ex. programul derulat de Biserica Ortodoxă Română în parteneriat cu Organizarea de Integrare a Minorităţilor, OIM, pentru romii victime ale deportărilor şi urmaşii defavorizaţi ai acestora, programele Centrelor eparhiale Iaşi, Craiova, Alba şi Severin); oferirea de sprijin pentru familiile de romi afectate de inundaţii; includerea în programul Alege Şcoala a tinerilor romi cu situaţie materială precară şi rezultate bune la învăţătură; înfiinţarea unui Birou de catehizare a romilor la Râmnicu Vâlcea, tipărirea de cărţi de rugăciuni şi catehism în limba romani, editarea de materiale audio şi video în limba romani; includerea romilor în programele de reintegrare socială derulate de eparhii, de calificare sau reconversie profesională; angajarea tinerilor romi în structurile de economie sociale înfiinţate de unele eparhii; oferirea de asistenţă şi servicii religioase gratuite pentru botezul pruncilor familiilor rome sărace (Bucureşti, Cluj, Galaţi); organizarea de comunităţi parohiale în cartierele unor oraşe sau în localităţi cu populaţie majoritar romă; asistenţă medicală gratuită în campania Sănătate pentru Sate a Patriarhiei Române.

Peste 30 % dintre asistaţii sociali ai Arhiepiscopiei Bucureştilor, de exemplu, sunt romi. Aceste activităţi social-pastorale coordonate de Biserică întâmpină însă unele dificultăţi din cauza situaţiei economice precare a multor comunităţi din mediul urban sau rural. Există în rândul preoţilor români multă voinţă de a-i ajuta pe cei săraci, dar puţine mijloace de a realiza cele ce sunt urgent necesare. Totuşi, acolo unde există cooperare strânsă între toţi factorii de răspundere se creează speranţă mai multă şi comuniune spirituală mai intensă.

Astăzi, conform datelor statistice, în România există cel mai mare număr de romi din Europa (621.573 de persoane, adică 3% din totalul populaţiei, potrivit recensământului din 2011), dovedind şi prin aceasta că poporul român a fost şi este ospitalier şi tolerant faţă de romi, dar şi faţă de toate minorităţile etnice din România.

Datele sunt furnizate de Prea Fericitul Părinte Daniel Ciobotea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la 19 februarie curent, în ajunul aniversării a 160 de ani de la dezrobirea ţiganilor în Principatele Române, într-un mesaj cu titlul de mai sus dat publicităţii de biroul de presă al Patriarhiei Române.

Din: Vera Maria Neagu „Viaţa Cultelor” / „Religious Life”,