Scrisoare către ţara mea

... observatiile de mai jos sunt la obiect ... regizorul vede mai bine inscenarile decat un om obisnuit ... dupa gastile presedintilor ortodocsi moldo-valahi Ceausescu, Iliescu, Ceausescu si Basescu, Tocilescu vade ca UE/NATO nu vrea, sau nu poate, sa-i scoata pe romanii din mocirla subdezvoltarii, clientelismului, nepotismului, saraciei, coruptiei cu larg caracter de masa etc. ... el nu vede ca romanii n-au avut niciodata un stat de tip occidental, ci o banda de talhari orientali o inlocuia pe alta ... merita citit demersul sau ..., vr

Alexandru Tocilescu (regizor):

"Scrisoare către ţara mea"

Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine
decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele

în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii
cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile,
serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile,
culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei
care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul
căruia se simt datori să-i explice cum
stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de
adulţii inculţi, pentru a răspunde
gîngurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu
multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele
căruia
se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de
ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel,
educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai
norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are
niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici
argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare
nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat
soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o
staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima
secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost
urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care
s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de
filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură
erotică, pe lîngă
care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt
suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi
cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care
încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi
el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a
vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în
timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în
Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele
şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori -
unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol
despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea
de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are
bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe
care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine
portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut
suflu. Şi nici pentru
corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi
art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în
Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un
reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul
Nokia - cu mîini
înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat
demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi
nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie
împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are
rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă
se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în
patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de
oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte
şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ
chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul,
discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau
complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar
întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar
tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile,
funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul,
Parlamentul par cu toate că există într-un univers
diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd
în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să
ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi
bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu'
Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în
condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la
facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor
care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi
două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să
nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă
care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei
comunităţi
rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa
privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti
copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă
iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi
dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei
care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din
indiferenţă.
Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii,
mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind,
într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur
program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu
securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi,
discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi,
judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora
tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi
un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau
înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am
obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care
nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi
ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de
televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în
universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri
europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul
lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul
European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd
susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de
jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti
independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe
ministrul Culturii ţinînd-o langa cu
explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii
violaţi, preoţi care ţin liturghii
erotice, puştile lui Michi Şpagă(azi la putere iar), termopanele lui Adrian
Năstase,casa din Mihaileanu si Udrea ,oameni care se împerechează cu
oi, ţărani
care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se
străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi
arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circade
poliţie, înmormîntări în direct,sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri
animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi
pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta
Cuvioasa Paraschieva şi de Izvorul Tămăduirii,
proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile
profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei
fetiţe de 12 ani?".
Mă obosesc " profesioniştii "televiziunilor, chiar şi fără comentarii.
Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara
asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor
eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un
preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi,
în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei.
Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi
putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate
soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori
ajung să vorbească despre beregate, prostănaci,
caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi
intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din
Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt
de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care
anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc
facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria , şi că Mutu are
tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de
mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi,
distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în
medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol.
Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.
Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe
de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă,
care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau
cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi
amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să
merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea
despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că
Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum
nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la
douăzeci de ani de la Revoluţie,
să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel
Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu
etc.iar cei de azi la puterescapa.
Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic.
M-am gîndit, la un moment dat, să le cer
oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor
imaginile filmate la diferite
proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice,
feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti
mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase
despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în
rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să
privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în
comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de
a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul
şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De
dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în
sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea
acces la tratamente corecte în spitale.
De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara . Mi-a mai rămas, totuşi, un singur
drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a
venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu
covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi
curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "

Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile
pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru
Tocilescu, care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid
cultural.