Overblog
Folge diesem Blog Administration + Create my blog
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 23:09
Razboiul rusilor inpotriva culturi române

 

"Enciclopedia valorilor reprimate. Razboiul impotriva culturii române, 1944-1989" de Ilie Badescu, Mihai Ungheanu, Dan Dungaciu, Claudia Buruiana etc. (Ed. Pro-Humanitate 2000, 2 vol. 680 si 394 p.) este un proiect remarcabil al Institutului privat pentru studii Sociale si Geopolitice si al grupului Euxin.

De la Unirea moldo-valaha pina la prabusirea României Mari (1859-1944) cultura românilor era orientata spre vest. In perioada ocupatiei militare (1944-1958) Moscova a impus o reorientare totala spre est. Prin "Publicatii interzise" (Ed. Ministerul Artelor si Informatiilor, Bucuresti 1948) au fost scosi din viata publica "fascistii" Nicolae Iorga, Gheorghe Bratianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, S. Mehedinti, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Radu Staniloae, Nae Ionescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ion Barbu, Radu Gyr, Mihai Manoilescu, Tr. Braileanu, Stefan Zeletin, Dumitru Gusti, M. Vulcanescu, A. Golopenta, Ion Petrovici, C. Radulescu-Motru, Traian Herseni, Vintila Horea, Constantin Noica etc.

Peste 8.000 de publicatii interzise, 2000 de biserici unite cu Roma trecute brutal la religia Moscovei, mii de preotii greco-catolici, romano-catolici si chiar ortodocsi, zeci de mii de intelectuali prooccidentali supusi unui program de exterminare. A urmat apoi indobitocirea tinerilor români: " Din scolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati trebuie sa fie inlaturati profesorii de valoare care se bucura de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupare de oameni numiti de noi, avind un nivel de pregatire slab... la fa­cul­tati sa ajunga cu prioritate sau in mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesati sa se perfectioneze la nivel inalt, ci doar sa obtina o diploma." vezi "KGB. Istoria secreta a operatiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov" Andrew / Gordievski, Bucuresti 1994, p.447

Sub greco-pravoslavnici, kominternisti sau sub revolutionarii de azi, moldo-valahii se supun, dupa cum dicteaza "internationalele", estului sau vestului, dar tîrie oricum dupa ei "laturile grele ale ortodoxiei moscovite si constntinopolitane". Este de aceia un merit al Enciclopediei ca trece pragul antisemitismului generat de kominternisti Iosif Chisinevschi, Leonte Rauti, Mihai Roller, Silviu Brucan, Paul Cornea, Walter Roman, Zigu Ornea etc. implicati direct in aceast holocaust al culturi române, si dezvaluie intr-o vasta introducere programatica geopolitica "panideilor" si atotprezenta "internationalelor" in România.

La incurucisarea "internationalelor si a panideilor", a relgiilor, românii stau in calea tuturora. De aceia in tendintele lor expansioniste firesti, imperiile rus, habsburg si otoman au oroare de români in general si de statul lor in special. Si pentru a le "suge singele" Sultanul se folosea de grecii, Viena de maghiari si Moscova de evreii. Stapinul este rus, neamt sau turc, totusi românul obidit îi vede mai degraba pe trepadusii "unguri, greci si evrei".

Panideiilor / internationalelor slave, germane, euro-atlantice românii raspund cu un nationalism "latinist" (Inocentiu Micu-Klein, Corifeii Scolii Ardelene), "conservator" (Junimistii, Mihai Eminescu), "mistico-fascist" (Legionar, Corneliu Zelea Codreanu), "de supravietuire" (Ion Antonescu), "de dezvoltare" (PCR, Nicolae Ceausescu), "socialdemocrat" (PSD, Ion Iliescu), "luminat" (PRM, Corneliu Vadim Tudor) etc. Toate sunt bune cit timp sunt indreptate impotriva "dusmanului". Antonescu, Ceausescu erau agreati in lupta cu URSS. Apoi Moscova îi lichideaza ca dezertori din Lagarul pravoslavnic. Cu toate ca ortodoxia îi leaga pe români sufleteste de slavi si îi separa de occidentali, faptul ca prin geografie si latinitate îi impiedica pe rusi sa aiba o legarura directa cu sîrbi si bulgari, îi obliga pe slavi la intransigenta si cruzime la Bucuresti, ca la intoarcerea armelor 1944 sau Revolutia 1989.


Reabilitarea celor care au ridicat cu sprijin occidental cultura la un nivel apropiat Europei, nu va reusi refacerea sincronicitatii culturii moldo-valahe cu cea apuseana, dar este o baza de plecare pentru o decizie. Folosind limbajul geocultural al lucrarii: Ce ar fi favorabil românilor: Internationala Moscovei / CIS sau a Romei / EU? Continuarea pe linia pan-ideii pravoslavnice, panslaviste, kominterniste sau refacerea legaturilor cu panideea latina, romana? "Enciclopedia" pledeaza pentru cantonarea românilor in ortodoxie, in orient si ridicarea lor la nivel occidental, ca pina in 1944. Pot accepta însa greco-pravoslavnicii ruperea "lanturilor" care-i tin pe moldo-valahi de un mileniu supusi lor si reorietarea culturii române spre Roma? Sau se va repeta istoria?

Prof. dr. Viorel Roman, consiler academic la Universitatea din Bremen, Germania
Diesen Post teilen
Repost0
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 23:07
Ortodoxie
si
nationalism

 

Daca raporturile puterii temorale cu puterea spirituala sunt in ordinea principiilor fundamentale la crestini orientali (ortodocsi) si occidentali (romano-catolici, protestanti) aceleasi, in punerea lor in aplicare, Bizantul pleaca de la o conceptie ideala, pe cind la Roma juridicul primeaza.


Idealul si Lagarul comunist au fost desfiintate de Mihail Gorbaciov. In locul lor nu a s-a instalat insa un cadru juridic occidental, contractul, ci s-a proliferat coruptia, economiea subterana, blocajul financiar. Iar idealul comunist este inlocuit cu nationalismul. De un deceniu, de la desfiintarea pasnica a Lagarului este din ce in ce mai clar ca Europa Centrala romano-catolica si cea Orientala ortodoxa au fost unitare numai sub teroarea rusa.


Exista o legatura intre idealul comunist, nationalist postrevolutionar si ortodoxie? Mai ales ca ierarhiile ortodoxe si comuniste românesti au ramas neschimbate si dupa 1989? Acesta este punctul de plecare a tezei Biserica ortodoxa si statul comunist român (1948-89). Studiu despre ideologia bisericii ortodoxe: intre traditia bizantina si national-comu­­nism, sustinuta de dr. Olivier Gillet la Universitatea din Bruxelles, tradusa de Mariana Petrisor. Ed. Compania, Bucuresti 2001, 313 p., 89.000 Lei.


Pe urmele lucrariilor de referinta a lui Max Weber Etica protestanta si spiritul capitalist si Werner Sombart Evreii si activitatea economica, Olivier Gillet demonstreaza convingator ca traditiile bizantine si nationalismul sunt indisociabile si constituie bazele discursului politic al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la stat, patrie, natiune si minoritati.

 

Din cuprins: O intelegere intre Biserica Ortodoxa si regimul comunist? Biserica Ortodoxa si statul comunist, "Patria", "Natiunea", minoritatiile nationale si Occidentul. Atitudinea actuala a Bisericii Ortodoxe. "Etica" ortodoxa – o frîna în calea progresului democratic?


Statul comunist a transformat Biserica Ortodoxa Româna intr-un instrument, care pentru a-si proteja perenitatea s-a supus Stapinului, Despotului. Iar slujitorii fideli au avut puterea de a nu deveni martiri. De aceea reputatia ca si dosarele de Securitate a preotilor ortodocsi nu pot fi puse de nimeni sub semnul indoielii. Dupa lectura cartii lui Gillet, acesta atitudine este lesne de inteles, fireasca.


Prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania

Diesen Post teilen
Repost0
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 22:55

STRATEGIES FOR ORGANIZATIONAL CHANGE

IN ROMANIA AND THE EUROPEAN UNION

 

 

Announcing the 25 year plan for a lasting development of Romania in the presence of His Beatitude Patriarch Teoctist and other high ranking dignitaries, president Ion Iliescu made a comprehensive review about the state of the nation and the consequences of transition after the December 1989 revolution:

  • disintegration of industrial type agriculture structures,

  • return to outdated means of subsistence,

  • reversing of industrialization and urbanization,

  • weakening of social and national cohesiveness,

  • degradation of education and health systems,

  • dramatic reduction of buying power, birth rates and life expectancy.

 

This social and economic disaster places Romania at the lowest level among the EU countries in 35 years. No wonder the college students do not want to wait anymore and about three quarters of them prefer “an individual integration” in the West.

 

The Romanians working abroad send annually home over one billion American dollars. Individually, Romanians are competitive. Could not it be possible collectively? What would be the strategies for transforming the structures, the living style and standards in Romania?

 

East-West Discrepancy

 

To start with, let us acknowledge the divide between the Greek-Orthodox East and the Roman-Catholic/ Protestant West. Emerging anew after revolution with tragic results for Romanians, this divide is still ignored by the post-communist elite.

  • Agriculture and the rural subsistence culture are dominant in the East, whereas in the West advanced industrial technologies and urban culture are prevalent.

  • Wages, productivity, political participation, professional mobility, social differentiation are modest in the East, yet in the West they register high levels.

  • Social organizing is simple and informal in the East, but sophisticated in the West.

  • Direct and personal in the East, social control is indirect and institutionalized in the West.

  • In the Orient, Christendom is of the state whereas secularism prevails in the western world.

  • The West has universal values, while the East has peculiar ones.

 

Outcome of a thousand year schism, of a separate evolution for Orthodoxy versus Catholicism, this dichotomy of values generates different societies: a deadlock. How could it be overcome?

 

Imperialist and Communist Strategies

 

The expanding of product and service exchanges, of western science and culture, of the Roman Code of laws, and of reasonable contracts and organizations – in a word the Capitalism – enters periodically in conflict with the norms, values, interest entities, cultures, etc. otherwise known as the religions of Eastern Europe, South America, Asia and Africa. As a consequence in the globalization era, the economic sciences are again thoroughly approached as during the 19th century imperialism.

 

The first strategists of change, of transition towards western civilization, Max Weber and Karl Marx saw in capitalism a product of work protestant ethics (Weber), considering impossible its implementation in Orthodoxy, Hinduism, Islamism, etc. Since the norms and structures of religions have consolidated along centuries, it is hard to imagine that they would be adaptable to the mobility, productivity, reasonability required by the Capital (Marx). Therefore the communists fought for a world market against all religions that they labeled “opium for the masses”; religions that surely are fortresses of resistance against the logic of borderless capital, imperialism and globalization.

 

One and a half century after the Communist Manifesto there is an obvious necessity for a global coordination of economies, as well as for the protection of workers and environment against the excesses of capitalism. Communism that was initially a tribute glorifying the Prussian/German bureaucracy will, thought the communists, do away with the bloody corrupt capitalists and afterwards the freed proletarians will work according to their capacities and consume as dictated by their needs. Heaven on earth! Administrated by idealist party activists armed with Judeo-Prussian discipline and ethics.

 

Communism overtook the bureaucratic German imperial idea, continental and authoritarian, as well as the Anglo-Saxon capitalist concept, maritime and democratic. Lenin introduced the proletarian dictatorship in Russia and Stalin expanded it to other countries including Romania. Reaching a dead-end, Gorbachev and Iliescu abandon the communist dream and search for an adjustment to the contemporary imperialism.

 

Together with the West, Romania is looking today for strategies that endeavor the reforming of socio-economic life and structures with the purpose of achieving EU integration in 2007.

 

Integration in the European Union

 

On one hand, all Romanians favor the integration of their country in the Euro-Atlantic structures, West-European legislation and the social-economic organization based on a 81,000 pages Acquis Communitaire.

 

On the other hand, the Romanians do not seem yet able to differentiate between integrating individually and integrating collectively, between the European laws or organizations and the Orthodox ones. They do not see, or do not want to see the incompatibility between the economic and socio-political systems of organizing in Orthodox countries and those in the Catholic/Protestant countries.

 

If the Orthodox-communist camp and the Iron Curtain had helped to institutionalize an incompatibility between East and West, between Orthodoxy and Capitalism, there is in today’s Romanian transition a tendency to overlook this reality.

 

Two societies cannot build an European common home in the absence of a strategy deemed to harmonize divergent values and norms. Since the collective Orthodox do not know the Acquis, the lay form of the Roman Catholic canonic code, they fear the unknown and rather aspire for an individual entry in EU.

 

The desire for integration is sincere. At the same time there are present counterproductive actions such as the abstract presentation of western norms outside the frame of the Roman Catholic law system and the Orthodox effort to avoid the religious back-round of integration by trying to use cultural palliatives in place of a dialogue with Rome. Such actions are also undesirable from the perspective of the 25 year Plan because they delay the process of organizational reform.

 

How is it possible to overcome this hurdle in the areas of communication, cooperation and coordination of activities between Romania and the West?

 

Religion and economy

 

Religion is the key, the foudation of socio-economic behavior, which explains why the unification of Europe based on a tehnocratic and abstract acquis, without the joining of Chritsian values, broken in two for a thousand years, is illusory.

 

Let us remember, that the interdependence between religion and society has been for a half century made into a taboo in the Comunist-Orthodox camp and denounced as a reactionary sort of misticism. So it should not be at all surprizing that Romanians avoid the issue with some trepidation.

 

From Weber, Marx there has been a continuity in approaching communication barriers and conflicts generated by religious cultures. Samuel P. Huntington in The Clash of Civilizations foresees the conflicts with Afghanistan and Irak. Niall Ferguson of New York University sees even today’s German economic stagnation as the result of a diminished protestant ethics. Barro and McCleary, experts of the National Bureau of Economic Research in the USA, have collected data and analyzed the relationship between the belief in God, heaven and hell, between the attendance frequency of worship-places and economic development in the 59 states.

 

The University of Michigan (The World Values Survey) makes a period-by-period classification of cultures, showing that behind them always stands a dominant religion, based on four values; rational-secular; traditional; survival; self-expression.

 

1) Catholic Europe. Austria, Belgium France, Italy, Luxembourg, Spain. Here the degree of liberty, self-expression are high, with a good balance between rational, secularized and traditional values. Social stability, and an overarching system of social security makes for the individual survival values to be less developed.

 

2) Protestant Europe. Denmark, Switzerland, Finland, Germany (West), Island, Norway, Holland, Sweden. Here the degree of personal liberty, self-expression, rational values, and secularism are the highest in the world. As well as in Catholic Europe and for the same considerations, the personal survival values are also weaker.

 

3) Orthodox Europe. Albania, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Macedonia, Moldova, Montenegro, Romania, Russia, Serbia, Ukraine. Lacking an adequately functioning social system, the survival capacity of Russians and Romanian is quite remarkable, while the Moldavians‘, closely competitive with the Russian‘s, is among the highest in the world. In Romania traditional norms are much more pregnant than the rational, secularized ones. As a consequence, the will of self-expression here is the weakest in the world.

 

4) English language countries. England, New Zeeland, Canada, Ireland, USA. In Euro-Atlantic protestant countries the degree of liberty, self-expression are similar, but the level of rational, secularized values is much diminished. More than elsewhere, in the USA traditional values predominate.

 

5) South America. Argentina, Brazil, Chile, Columbia, El Salvador, Mexico, Peru, Puerto Rico, Dominican Republic, Venezuela. The Latin-American Catholicism by being a combination between traditional, liberty- and self-expression values with a clear preponderance of traditional values is unlike North America or Europe, where the Spanish and Portuguese colonists came from.

 

6) Confucian countries. China, Korea, Japan, Taiwan. In Asia religion is in search of balance, a harmonization of human relations, based on astral or natural models. Here the degree of secular, rational values is quite high, on par to that of the North European countries. Moreover, here the balance between survival and traditional values is a good .

 

7) Asia. Armenia, Azerbaijan, Georgia, India, Indonesia, Jordan, Iran, Turkey. In countries where Abrahamic religions took root, that is the belief in a single, unique and abstract Deity, both survival and traditional values predominate. As a result, norms and values of individual liberty and self-expression and those tied to secularism and rationalism are still undeveloped.

 

8) Africa. Egypt, Ghana, Morocco, Niger, South Africa, Tanzania, Uganda, Zimbabwe In traditionally animist countries or in those converted to Christianity or Islam during the colonial era, the traditional and survival values are strongest. Freedom, self-expression and rational, secularized values are the least developed in the world.

 

The Cultural Code

 

In completing the American way of seeing and classifying the predominating norms and values in religious cultures, let us review the five principles of the Frankfurt School of sociologic thinking.

 

I. The principle of reciprocity. In each human society there is a code of communication, rules upon which presents, greetings, compliments and offences, etc. are exchanged, accepted or excluded.

According to these rules do people in the final analysis coordinate their activities or cooperate positively, in realizing marriages, stable organizations, or act negatively, by divorcing, entering in conflicts, wars, etc.

 

II. The principle of preferences. In each society value judgments are made permanently for he sake of differentiating between good and evil, between tolerable and intolerable.

Based on this process moral judgments are continually passed, in the end always for the victory of the past, of the holly tradition.

In our relations we always prefer or reject something. This is the reason for which mutual tolerance has been institutionalized to the point of belief that this might be applied in an unprejudiced manner even to the study of social sciences.

 

III. The principle of collective identity. Human societies have limits--some are accepted, others are excluded. In the name of individualism, cosmopolitism, globalization we may certainly protest, but without great success.

 

IV. The principle of camouflaged and subtle communication, indirectly or by taboos. All human societies have a code of communication which implicitly or very clearly prescribes whatever it is permissible to express, or whatever is to be wailed, prohibited, a taboo.

Even those who will fight against taboos, as a rule will reformulate them, by modernizing the old or by creating new ones, as was the case with people of Enlightment, or more recently, with Communists and Globalists.

 

V. The principle of lethal consequences. Each action, human endeavor bring about more or less desirable consequences, which, in turn, generate other even less controllable effects, and so on.

In the past this chain of weaknesses was defined as something destined to happen, assignable to fate. In our days, in the era individualism, this somewhat fatalistic principle is controversial at best, since the modern human being believes that everything is dependent on his will.

 

Conclusions

 

In organizations, the cultural foundation of norms and values stands on society’s religious code, as this may be observed by using the American model and the German principles. This is an undeniable truth against which all imperialists have fought in the 19., Communists in the 20. century, and the theoreticians of globalization, the integrationists in the UE, even today. So, without harmonizing the values of Orthodoxy with those of the West, the social-economic integration between organizations from East and West remains an illusory goal. Romania and the second Romanian state, The Republic of Moldova, has a choice, either to reorient and reorganize according to the Community acquisitions of the UE, or to stay at Europe’s periphery. An old issue.

 

Re-forging Christian unity has been a goal for one thousand years. Only this unity can create the necessary background for the political-administrative union with Europe. Presently, the process is proceeding exactly the other way around. This is exactly the way EU aquis is being now implemented, that is, first the laic form of Roman-Catholic canonic code, and only subsequently,--or in the best case simultaneously,--by harmonizing values in Romania and Moldova.

 

In the cultural transition of Romanians towards the EU model, for more than a decade now, new laws, Western organizations have been adopted in the hope that the form will generate the substance, but since the dichotomy of values, norms, that is the religion dimensions of integration in Europe are still ignored, the results are also less than expected. This much President Iliescu admitted in his 25-year plan for durable development in Romania.

_________________________

 

www.viorel-roman.ro

Diesen Post teilen
Repost0
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 22:48

The Jewish Century, Princeton 2004, 438 p.

Iuri Slezkine analizează rolul evreilor în revoluţia proletară din Rusia şi în dictatura de dezvoltare sovietică. Datele statistice sunt preluat şi din La anul, la Moscova! de Gabriele Freitag. Autorul susţine că de când lumea şi pământul, exista o cultură ţărănească, tradiţională şi una urbană, dinamică, şcolită în mai multe limbi, din care fac parte prin excelenţă evreii. Aşa că-i firesc că la modernizarea, industrializarea societăţilor agrare în sec. 20 să-i găsim în prim plan, mai ales în estul Europei. Se repetă mereu numărul lor mare în conducerea bolşevicilor. Mai puţin cunoscut este contribuţia lor majoră la proiectul modernizator sovietic. După revoluţia din 1917, evreii egali în drepturi cu ruşii sunt solicitaţi la înlocuirea aşa zişilor burgheji, care ori au fost forţaţi ori au emigrat în vest de bună voie. Oricum elita Ţarului nu ar fi făcut faţă măreţului plan comunist de industrializare forţată nici ca orientare, dar mai ales, ca număr. Fără migraţia în masă din fostele raioane evreeşti (cum a fost şi Basarabia) în oraşele ruseşti, noua administraţie a sovietelor muncitorilor şi ţăranilor ar fi capotat. Asta nu pentru că toţi noii veniţi ar fi fost comunişti inveteraţi – numărul comuniştilor în rândul evreilor au fost mai tot timpul o minoritate –, ci pentru simplu motiv că erau urbani, buni funcţionari, pregătiţi intelectual şi în stare sa transpună în practică ceea ce dicta Moscova. Ei aveau toate atributele fostei elite, fără să fi fost, sau sa poată deveni burgheji intr-o societate fără clase sociale. Aşa că puterea sovietică i-a folosit intens în administraţia publică şi logistică, în armată şi securitate, în ştiinţă şi tehnică, în literatură şi artă. După o formulare marxistă adaptată acestei tematicii, evreii erau armata intelectuală de rezervă a societăţi comuniste şi îi susţinea necondiţionat gloriosul proiectul de modernizare. Ei nu sunt primii în această misiune. În secolele trecute o elită germană şi ea tot o armata intelectuală de rezervă a Ţarului era angajată cu arme şi bagaje în modernizarea Imperiului Rus, mai ales după Petru cel Mare. Germanii, numiţi şi mameluci imperiali, erau la vremea lor implicaţi în proiectul modernizator ţarist, cam cum erau evreii sub sovietici. Asemănarea dintre Rusia şi România, cu acelaşi deficit cronic în modernizarea societăţii faţă de occident, bate la ochi. Cele mai mari ţări ortodoxe s-au folosit în sec. 19 de specialişti germani şi în sec. 20 de intelectuali evrei pentru a ajunge în rând cu lumea, cu occidentul. Despre rolul acestor elite în modernizarea Vechiului Regat, RPR şi RSR s-a scris puţin, pentru că rolul germanilor e umbrit de pierderea războaielor mondiale, iar cel a evreilor, după ce a fost pus la index de cenzura proletară, e contaminat mai nou de accente tradiţionale antisemite. In ciuda tuturora, această carte este un model şi pentru un studiu la români a secolului evreilor.

 

www.viorel-roman.ro

Diesen Post teilen
Repost0
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 22:45

 

EU-Integration Rumäniens

Prof. Dr. Viorel Roman, Akademischer Rat an der Universität Bremen, roman@uni-bremen.de

  1. Religion bestimmt den Verhaltenskodex des sozio-politischen Wirtschaftslebens. Deshalb wird die europäische Integration ohne die Wiedervereinigung der Christen nicht von Dauer sein. Dieser religiöse Faktor wird in Rumänien noch verdrängt. Während der kommunistischen Diktatur war die Interdependenz zwischen Politik und Religion sowie die Unvereinbarkeit von rumänisch-kommunistischer Orthodoxie und westlichem Kapitalismus tabuisiert, obwohl es darüber seit Karl Marx (1818-1883) und Max Weber (1864-1920) eine Kontinuität in der Forschung gibt.

  2. Die Bedeutung der Religionen in der positiven wie in der negativen Kommunikation und Kooperation der Kulturen – Freundschaftsverträge, Krieg etc. – ist bekannt. Inspiriert von Weber und Marx schrieb Werner Sombart über „Die Juden und das Wirtschaftsleben“. Samuel P. Huntington sah in „The Clash of Civilizations“ die „blutige Grenze“ zwischen Christen und Islam voraus. Das National Bureau of Economic Research (USA) hat in 59 Ländern die Beziehung zwischen dem Glauben an Gott, Himmel und Hölle, der Regelmäßigkeit der Kirchgänge und der Wirtschaftsentwicklungen untersucht. Für Niall Ferguson von der New York University liegt die Ursache der gegenwärtigen wirtschaftlichen Stagnation Deutschlands in der Verwässerung der protestantischen Ethik.
  3. Kapitalismus als Folge „der protestantischen Ethik“ (Weber) ist außerhalb Westeuropas, in Islam, Hinduismus, Orthodoxie und Animismus, schwer zu vermitteln. Weltanschauungen, die nicht konform mit demjenigen Westeuropa sind, haben aber lange Traditionen. Trotz ihres Widerstands gegen Moderne, Mobilität, Produktivität und Rationalität „des Kapitals“ (Marx) ist die Expansion des Warenaustausches, der Wissenschaft, des römischen Rechtes, der rationalen Verträge und Organisationen, d.h. des Kapitalismus, ist allgegenwärtig und unaufhaltsam. So kommt die „erste Welt“ (Imperium Romanum) stets mit den Glaubenssätzen der „dritten Welt“ (der Barbaren) in Berührung. Nachdem die sozialistische „zweite Welt“ (Limes) zusammengebrochen ist, knüpfen die Globalisierungstheorien deshalb wieder dort an, wo Imperialismus- und Kommunismustheorien versagt haben – bei der Religion.

  4. Nachdem der Imperialismus in Asien und Afrika am Widerstand der Religionen bzw. Kulturen gescheitert war, erklärte der Kommunismus vorsorglich allen Göttern den totalen Krieg. Kommunisten hatten eine eigene „umgedrehte Theologie“ (Theodor W. Adorno) und wollten den absoluten Fortschritt für die ganze Welt, ohne Ausbeutung und ohne Transzendenz. Bei näherer Betrachtung strebten sie nach einer weltumfassenden säkularisierten jüdisch-preußischen Verwaltung, geführt von Idealisten mit jüdischem Ethos und deutsch-preussischer Disziplin. Auf dieser Weise haben Kommunisten in der Tat „nationale“ deutsche und russische autoritäre kontinentale Projekte ebenso überwunden wie angloamerikanische maritime demokratische und imperialistische Projekte.

  5. Marx und Friedrich Engels (1820-1895) entwarfen ein globalisiertes Modell, das den ausgebeuteten dieser Welt himmlische Lebens- und Arbeitsbedingungen versprach. Wer sich diesem utopischen Projekt widersetzte, wurde als Klassenfeind erbarmungslos beseitigt. Vladimir I. Lenin (1870-1924) führte die proletarische Diktatur in Rußland ein, Josif V. Stalin (1879-1953) auch in Rumänien. Nach der russisch-amerikanischen Verständigung der 80er Jahre verzichteten Michail S. Gorbatschow und Ion Iliescu auf dieses Gesellschaftsmodell. Seit den 90er Jahren versuchen sich die ehemaligen Kommunisten erneut an die Zwänge der Globalisierung anzupassen. Der Beitrag der Kommunisten zur Globalisierung ist dennoch nicht zu übersehen: 150 Jahre nach dem „Kommunistischen Manifest“ ist es selbstverständlich, daß die Welt gegen den Mißbrauch von Arbeitern und Umwelt geschützt werden muß.

  6. Seit tausend Jahren wird die Wiederherstellung der christlichen Einheit angestrebt. Erst auf dieser Grundlage sollte ein paneuropäisches Projekt, die Europäischen Union, in Angriff genommen werden. Heute versucht man es umgekehrt: Zuerst wird eine säkularisierte Form des römisch-katholischen Kodex, das sogenannte acquis, auf orthodoxen Osteuropa und Rumänien übertragen. Damit, so glaubt und hofft man, wird auch das Morgenland implizit die Normen und Werte des Abendlandes übernehmen. Während der EU-Transformation des Ostens sollen die abendländischen Gesetze und Institutionen zunächst als leere Form die zukünftigen Inhalte beschwören. Weil aber die religiöse Reichweite der EU-Integration und die wirtschaftspolitische Kluft zwischen Ost und West ausgeklammert wird, sind die Ergebnisse mager.

  7. Der Durchschnittslohn in Rumänien entspricht mit 2 Euro pro Tag einem Dritte-Welt-Land. Wenn die EU-Integration Rumäniens ohne eine geistige Reorientierung bzw. Harmonisierung der Werte und Normen geschieht, dann wird sie eine potemkinsche Scheinintegration wie sie Rumänien bereits zwischen den Weltkriege erlebt hat. Das Land integriert sich entweder in die EU-Administration und schafft gleichzeitig eine Hinwendung nach Rom oder es wird wieder Teil der „Dritten Welt“ Osteuropas, nachdem es unter den Kommunisten bereits in die „Zweite Welt“ aufgestiegen war.

  8. Die EU ist Erbin des Weströmischen Reiches, des Heiligen Römischen Reiches Deutscher Nation, der Reiche der Spanier, Portugiesen, Belgier, Holländer, Briten und Franzosen. Das Fundament Westeuropas ist das römische Recht, der römisch-katholische kanonische Kodex in seiner heute säkularisierte Form, ein acquis von 81.000 Seiten. Dieser ist noch nicht ins Rumänische übersetzt. Auch deshalb sehen die Rumänen den prinzipiellen Unterschied in der gesellschaftlichen Organisation in Ost und West noch nicht. Sie unterscheiden nicht zwischen der individuellen und der kollektiven EU-Integration.

  9. Zwischen Ost- und Westeuropa klafft ein Abgrund. Im Osten sind Landwirtschaft und ländliche Kultur prägend. In Westen herrschen industrielle Technologien und urbane Kultur. Löhne, Arbeitsproduktivität, politische Partizipation, berufliche Mobilität, soziale Vielfältigkeit sind im Osten bescheiden, in Westen dagegen kennzeichnend. Die soziale Organisation ist in Osten einfacher und informeller als in Westen, hier gelten anonyme Normen. Im Osten herrscht kollektive Verantwortung und Eigentum, im Westen Privateigentum und Individualismus. Östliches Christentum ist dem Staat ergeben. Im Westen hat das römische Christentum eine zivile Gesellschaft hervorgebracht. Die soziale Kontrolle ist im Osten direkt und persönlich, im Westen hingegen indirekt und bürokratisch. Der Westen hat universelle Werte, der Osten partikularistische.

  10. Die Rumänen leben seit 395 im Machtbereich des Morgenlandes, des Oströmischen Reiches, des Sultans, des slawischen Zaren, der orthodoxen Patriarchen, des kommunistisch-orthodoxen Lagers. Ihr Drama begann, als die Griechen die Macht in Konstantinopel übernahmen und mit Hilfe der Slawen die Rumänen marginalisierten und assimilierten. Heute leben südlich der Donau nur 10% Rumänen und nördlich, wo sie mehrheitlich überlebten, mußten sie sich dem Joch der griechisch-slawischen Oberherrschaft beugen. So kamen sie in das antilateinische Lager, obwohl sie sich selbst als „Nachfahren der Römer“ definieren.

  11. Heute wollen die Rumänen in die römische Zivilisation zurück, in die EU und NATO. Herkunft und Bestreben der Rumänen ist römisch, aber sie sind noch Gefangene der griechisch-slawischen Orthodoxie. Unter Fürst Alexander Cuza und Staatspräsident Ion Iliescu war die Hinwendung nach Westen besonders stark. Rußland mußte sich nach dem Krimkrieg und dem Kalten Krieg in seinen eigenen Lebensraum zurückziehen und sich modernisieren, um in Asien dem Islam und der „gelben Gefahr“ gewachsen zu sein. Dennoch hält Moskau weiterhin Truppen in Moldawien / Transnistrien und beharrt auf seinem Einfluß in Bukarest, um eine Drehscheibe zu den Griechen und den slawischen Brüdern südlich der Donau zu haben.

  12. Nach dem Krimkrieg beseitigen die Westmächte das russisch-türkische Protektorat und genehmigten 1859 die Moldo-Walachische Vereinigung. Danach reorientierte Fürst Cuza das Land von Konstantinopel und Moskau nach Rom. Nach seiner Entmachtung wurde seine Hinwendung nach Rom ersetzt durch eine „säkularisierte Orthodoxie“, mit französischer Sprache und Kultur sowie dem römisch-katholischen Zweig des Herrschergeschlechts von Hohenzollern-Sigmaringen. Für Russen, Griechen, Türken, Österreicher, Ungarn und Serben war und ist eine rumänische Emanzipation von der griechisch-slawischen Oberherrschaft unerwünscht.

  13. Die griechisch-slawischen Vorurteile gegen das Abendland, die weitgehend auch die Rumänen selbst verinnerlicht haben, sind über ein Jahrhundert lang stabil geblieben. Das Umdenken, die Hinwendung von Konstantinopel und Moskau nach Rom und zum Weströmischen Reich (EU) gilt als Verrat. Auch die militärische Präsenz der NATO ist aus orthodoxer Sicht untragbar. Die Unierten aus Transsilvanien, sind nur das trojanische Pferd des westlichen Proselytismus. Die abendländische Kultur ist schändlich, dekadent und subversiv. Die rumänische antiwestliche Bewegung marschiert heute unter die Losung – „Wir verkaufen unser Land nicht!“.

  14. Nach dem Kalten Krieg und der Liquidierung Nicolae Ceausescus, einem Anhänger des „Vierten Rom“ (Bukarest), übernahm mit Iliescu ein Vertreter des „Dritten Rom“ (Moskau) die Macht. Seitdem streben die Rumänen die EU-Integration an. So ist das alte politisch-religiöse Dilemma der Moldo-Walachen wieder aufgetaucht. Für eine Westintegration ist eine gemeinsame Sprache notwendig, ein Dialog der Orthodoxen des ehemaligen kommunistischen Lagers mit den Katholiken und Protestanten der EU. Dafür reiste Iliescu mehrmals nach Rom, und unter Staatspräsident Emil Constantinescu, dem Untergebenen Iliescus während der KP-Herrschaft, besuchte Papst Johannes Paul II Rumänien. Es war die erste Reise eines Papstes in ein orthodoxes Land. Sie öffnete die Tore Europas für alle Rumänen. Danach kamen auch die EU-Führer und ermunterten die Westintegration. Auch Patriarch Teoctist war mehrmals im Vatikan, umarmte den Papst, und beide sprachen vor versammelten Gläubigen in Bukarest und Rom von der Notwendigkeit der Union beider Kirchen.

  15. Es gibt einen Unterschied zwischen Cuza und Iliescu. Nach dem Zweiten Weltkrieg unterstellte die Rote Armee 2000 Unierte Kirchen Moskau, tausende Priester und zehntausende Intellektuelle wurden ermordet oder ins Exil gezwungen. Mit diesem Erbe und auch mit dem Widerstand der Russen, Griechen, Madjaren und Serben, die eine rumänische Emanzipation durch Westintegration ablehnen, muß sich Iliescu auseinandersetzen. Auch die Unierten aus Transsilvanien sind nach einem halben Jahrhundert in den Katakomben der Weitsicht und der Dynamik von Papst Johannes Paul II. nicht gewachsen. Ohne echte Alternative setzt die Westintegration wieder die Krücken – anglo-amerikanische, französische Sprache und abendländische Kultur sowie Juden, Freimaurer und der „deutsche“ König.

  16. Gegenwärtig gleicht die Lage der Rumänen der Situation zur Zeit Cuzas, aber mit umgedrehten Vorzeichen. Wenn nach dem Krimkrieg Cuza gegen alle Widerstände ein großer Wegbereiter war, sind Iliescu und Teoctist trotz günstiger äußerer Bedingungen (Zusammenbruch des Kommunismus nach dem Kalten Krieg, großzügige Unterstützung des Papstes und der EU-Führung, Wille zur Westintegration bei der Mehrheit der Rumänen) nicht auf der Höhe ihrer Zeit. Deshalb sind die Ergebnisse von 14 Jahren Transformation schlimmer als die Folgen beider Weltkriege. Lebensstandard, Geburtenrate und Lebenserwartung sinken kontinuierlich. Korruption ist allgegenwärtig. Soziale und nationale Solidarität schwinden. Bildung- und Gesundheitswesen, beachtlich unter den Kommunisten, sind zusammengebrochen. Neben Deindustrialisierung und Deurbanisierung macht die rationale Landwirtschaft einer archaischen Subsistenzlandwirtschaft Platz. Unter Iliescu wie unter Cuza ist die Westintegration, die Hinwendung Rumäniens nach Rom gescheitert. Ihr Nachfolger, der Staatspräsident, der in diesem Jahr gewählt wird, steht vor großen Herausforderungen.

Diesen Post teilen
Repost0
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 22:39
Românii sunt urmasii Romei

 

România este singura tara in a carei nume se regaseste „Roma“. Ei isi declara astfel atit punctul de plecare cit si aspiratia nationala. Mostenitori ai lumii romane balcanice, românii in sfera de interese a marilor puteri - Imperiul Bizantin / Otoman, Rusia si Austria (Ungaria) / Germania - cauta de un mileniu refacerea unitatii cu Europa romana. Acesta este numai o contradictia a românilor, care dupa ocupatia slava nu mai au o legatura directa cu Roma. O alta bariera in drumul spre refacerea legaturilor lor cu apusul este, dupa 1989, ortodoxia si incapacitatea unui dialog cu centrul spiritual, Roma. In acest context: Cum s-a ajuns la ruptura dintre românii si Roma, care au fost incercariile de refacere a unitatii, a legaturii cu "Europa" si ce se intreprinde in acest sens in zilele noastre?

* * *

Integrarea presupune un proces de unire a doua entitati separate, distincte, care urmaresc sa-si depaseasca starea existenta printr-o tranzitie spre ceva nou, comun. In cazul nostru civilizatia ortodoxa si lumea euroatlantica a crestinilor occidentali despartite de o mie de anii, sunt in tranzitie, vor sa se uneasca, sa se integreze si pe aceasta noua baza sa-si largeasca orizonturile. Crestinismul sa respire cu cei doi plamîni. Problema este veche, fiecare generatie contribuind la perpetuarea ei in forme noi. De fapt ea este dilema fundamentala a Europei. Dialogul dintre Bisericile Ortodoxe si Roma este inca plapind si formal, de accea este de presupus ca tranzitia de la vechiile structuri comunisto-ortodoxe, la un sistem compatibil cu cel occidental se va face lent. O revenire temporara pe vechiile fagasuri, desigur intr-o nou forma, nu mai poate fi exclusa, iar esecul integrarii pravoslavnicilor in structurile occidentale va antrena foarte probabil si reintregarea românilor mai degraba in comunitatea statelor independente pravoslavnice, cum este deja cazul Moldovei, decit in in spatiu euro-atlantic al crestinilor occidentali.

Intrucît integrarea in „Lagarul“ condus de Moscova este inca vie in memoria colectiva româneasca, sa urmarim evolutia raporturilor cu occidentali, fara a pierde din vedere ca românii sunt integrati in continuare in comunitatea crestinilor orientali cu centrul duhovnicesc, simbolic la Constantinopolul si real la Moscova. Asa ca o revenire a lor la Roma fara, sau chiar inpotriva intereselor rusilor si grecilor este calciiul lui Achiles a intregii chestiunii. Vor fi integrati toti ortodocsii deodata?

I. Romanaii, barbarii si Constantinopolul

Imperiul Roman a integart in mai multe secole spatiul dunarean in „Europa“ latina, Imparatul Train extinzind civilizata romana si la nord de Dunare, pina in Transilvania si la Nistru. Navalirea barbarilor a rupt apoi legatura populatiei romanizate cu Roma, punctul de plecare a civilizatiei lor, iar dupa navalirea slavilor izolarea a fost totala. Dupa alianta slavilor cu grecii din Constantinopol, populatia romanizata a fost decimata, marginalizata in zonele de munte si pe insule. Astfel pe linga crearea unei stavile spre vest si presiunea slavizarii, a fost sparta unitatea etnica a românilor, in cea de nord cu centrul in Transilvania si cea de la sud de Dunare.

Crestinizarea slavilor de sud si a bulgarilor slavizati de catre greco-bizantini a avut de asemenea, din punct de vedere al temei noastre, al tranzitiei si integrarii românilor in lumea occidentala, o influenta nefasta. Crestinizatii inca sub influenta latina, românilor ajunsi sub dominatia militara slava si spiritula greaca li s-a impus, la cumpana mileniiilor, o ierarhie religioasa anti-latina de la Constantinopol. Dupa decimare, fragmentare si izolarea de vest a urmat astfel dependenta spirituala totala greco-slava. In afara de aceasta, la schisma din 1054 românii s-au trezit peste noapte in tabara antioccidentala. Primul conflict major generat de aceasta sciziune si ancorarea spirituala in lumea greco-slavona, dusmana Romei a fost confruntarea românilor cu magharii catolicizati, care dureaza pina in zilele noastre.

II. Integrarea occidentala prin Maghiari romano-catolici

Maghiarii au intrat in legatura cu greci-bizantini in perioada lor migratoare iar dupa descalecarea din Panonia (886) s-au folosit cu iscusinta atit de conflictul dintre grecii si latini, cit si de neintelegerile dintre germani. Incursiunile lor occidentale de jaf erau in misiune bizantina, conducatorii lor militari Horka Bocsu etc. botezindu-se in acest scop la Constantinopol, pina au fost invinsi la Augsburg (955) de catre viitorul Imparatul al „Sfintul imperiu roman de natiune germana“ Otto I. Dupa spinzurarea lui Bocsu pe cimpul de lupta, maghiarii pierd increderea in harul bizantin si trec in corpore sub regele Stefan cel Sfint la romano-catolicism, la Roma.

Spargerea bloc slav de la Baltica la Adriatica de catre maghiari a fost favorabila românilor, presiune de slavizare slabind. In schimb decizia maghiarilor de a se integra in latinitate si de a suprima tot ceea ce este „schismatic“, greco-ortodox, i-a luat pe români prin surprindere, ei ne acceptind nici pina astazi, ca nu mai fac parte din civilizatia romana, sau ca maghiarii sunt mai „latini“ decit ei, si ca ungurii au venit in misiune apostolica sa-i integreze, sa-i readuca cu forta la Roma lor.

Elita româneasca din Transilvania se „integreaza“ intr-adevar, adica trece singura la romano-catolicism, taranii opun insa o rezistenta acestei prime „tranzitii“ spre occident. Cei care nu puteau sau nu vroiau sa fie integrati adica deznationalizati au fost degradati la nivelul de tolerati fara drepturi, sau au plecat peste munti unde si-au intemeiat noi Tarii. Astfel a aparut sub presiunea apostolica romano-catolica Muntenia si Moldova, afinitatiile moldo-valachilor pentru „tranzitia si integratea“ in "Europa" fiind perturbate de presiunea Ungariei si Poloniei pina in zilele nostre.

Faptul ca maghiarii foloseau cu iscusinta mantia romano-catolicismului in interesul lor etnico-national a fost un handicap serios pentru români. Chiar si ridicarea familiei de români a Asanestilor pe tronul imperiului româno-bulgar si realizarea unei unirii efemere cu Roma, dupa ce latinii supusera Constantinopolul 1204, a fost inpiedicata pe cit a fost posibil de regele maghiar. Occidentalii urmareau atunci o „tranzitie si integrare“ radicala a lumii greco-slavone rasaritene prin preluarea intocmai a normelor latine. Roma accepta atunci ortodocsi numai pentru "perioada de tranzitie". Conciliul de la Lateran 1215 prevedea numai o ierarhie, cea latina. Dar invaziea mongola 1241 i-a obligat pe latini sa caute noi forme de integrare, mai generoase. Asa a fost cazul cnejilor de Halici si Vladimir care dupa Conciiliu de la Lion 1270 s-au unit cu Roma, adica s-au integrat ca ortodocsi in frontul comun occidental inpotriva vesnicei primejdiei de la rasarit, din Asia.

Politica de toleranta fata de ortodocsii a Romei, dupa invazia mongola i-a obligat pe maghiari sa conlucreze si cu românii. Iar de partea cealalata a Carpatilor sub protectie mongola, Tarile Române ortodoxe se pot fortifica in fata presiuni maghiarilor si polonejilor. Spiritul de cruciata a reaparut insa din nou mai ales cu asediul Constantinopolului de catre turcii. Conciliul de la Florenta 1439, care a pus pe picior de egalitate lume crestina nu a putu inpiedica nici caderea Bizantului si nici patrunderea musulmanilor in Europa. In aceasta perioada românii ortodocsi depun eforturi singuri sau in alianta cu occidentali de a face fata turco-musulmanilor.

Conflictul dintre papa si principii germanii, care prin reforma puneau la indoiala capul bisericii universale la anul 1517, s-a resimtit in timpul cruciadei, care s-a transformat in rascoala lui Doja. Maghiari, inspirati de germani, nu mai urmau calea romano-catolica, ci a reformei. Rezultatul a fost dezastrul de la Mohaci 1526, cind maghiari pe cale de a deveni protestanti s-au putut salva numai in Transilvania. Coroana maghiara trece la Habsburgi, iar cele trei Tari Românesti ajunse sub suzeranitatea Sultanului supravietuiesc la cel mai jos nivel, in afara influentelor occidentului, sub privirile neincrezatoare a reformatiilor maghiari, a greco-provoslavnicilor si a turco-musulmanilor.

III. Izolarea otomana si Unirea lui Mihai viteazul

Marele turc“ Suleiman Magnificul (1520-1566) a inteles la fel de bine ca si maghiarii mai inainte de el sa se foloseasca de disensiunile occidentale - dintre romano-catolici si protestanti, dintre germani si francezi etc. - si astfel a ajuns plecind de la Constantinopol in inima Europei, la Viena, capitala Imperiului. Tranzitia si integrarea românilor in occident in aceasta perioada, care a durat pina la esecul definitiv al turcilor in fata Vienei in 1683, era mai greu de realizat pentru ca barajul spiritual greco-slavon era dublat, asigurat si militar de sultan.

Dar tocmai cind se parea ca românii nu au nici o sansa de a strapunge nici Cortina de Fier greco-slavo-musulmana si nici prejudecatiile maghiarilor protestanti, se ridica Mihai Viteazul si realizeaza cu sprijinul Sfintei Ligi unirea Transilvaniei, Moldovei cu Valahia (1600). Papa il indema sa treaca la romano-catolicism pentru a integra noul stat in "Europa" dar Mihai inclina mai mult spre greci si rusi, asa ca Viena l-au eliminat fizic. Aceasta unire, este importanta pentru ca ilustreaza doua aspecte, care revin in istoria românilor. Ridicarea, unirea lor se face cu sprijinul occidentalilor, apoi neonorarea avansului de incredere apusean, adica refuzul „integrarii in Europa“ duce la recaderea românilor in vechia lor stare de tolerati. Mihai nu a realizat ca trebuiea sa se decida: Roma sau Constantinopolul?

In perioada otomana, singuri români care ar fi putul avea o sansa de emancipare si integrare in lumea spirituala occidentala erau ardelenii si banatenii, dar maghiarii au mentinut embargoul inpotriva „schismaticilor“ ortodocsi, chiar si dupa parasirea catolicismului. Moldo-valahii inconjurati si supraveghiati militar de musulmanii si duhovnicesc de pravoslavnici priveau spre indepartata Franta. Unirea din 1600, ca si reintregirea neamului in 1918, ca si emanciparea sociala din timpul dictaturii de dezoltare (1938-1989) s-au facut cu sprijin occidental. Neintegrarea românilor in civilizatia occidentala, decit de forma sau nu de rare ori chiar duplicitara, a dus la esecul acestor momente de virf din istoria românilor si la recaderea lor periodica in lumea orientala, in izolarea si mizeria stramoseasca.

IV. Integrarea austriaca si esecul unirii cu Roma

La asediul Vienei 1683 românii au fost in tabara musulmanilor, chiar daca cu sufletul erau de partea crestinilor asediati, dupa cum se poate vedea si astazi. Marturie sta crucea de stejar sculptat ridicate intr-o padure linga Viena de ostenii lui Serban Cantacuzino. Inlaturarea dominatiei musulmane si venirea imperialior erau asteptate de toti ortodocsii din Balcani. Se spera la inlaturarea intunericului produs de izolarea si dominatia semilunei. Românii din Transilvania si Banat urmareau mai ales o depasire, cu ajutorul Habsburgilor, a statutului degradant de „toleratii“.

Elanul eliberator a Ligii Crestine conduse de Papa si Imparat nu reuseste insa sa treaca Carpatii, dar imediat se creaza la Viena si Roma cadrul ridicarii românilor din Transilvania la un nou statut, egal in drepturi cu celelalte "natii", religii. Unirea ortodocsilor ardeleni cu Roma (1698) prin pastrarea tuturor obiceiurilor stramosesti a fost un inceput al reintegrarii românilor in civilizatia occidentala fara a mai trece prin furciile caudine maghiare. Baza unirii românilor cu Roma era Conciliul de la Florenza (1439), care stabilise egalitatea crestinilor orientalii cu cei occidentalii, atit timp cit se recunoaste principiul petrin: papa cap al bisericii universale.

A urmat un secol de cautari. Maghiarii, germanii si secuii nu puteau vedea cu ochi buni emanciparea românilor pe o cale in afara controlului lor. Insa greco-catolicii românii ajunsi la studii la Roma se reintorc cu constiinta unei apartenente latine duble, ca descendenti ai romanilor si ca apartinatori ai bisericii universale. Episcopul Inocetiu Micu Klein s-a luptat din rasputeri pentru emanciparea nationala, dar fortele dominante din Transilvania erau mai puternice decit dreptul românilor si proclamatiile cancelariei de la Viena. Asa ca episcopul românilor moare in exil la Roma, iar taranii lui Horea, Closca si Crisan sunt obligati sa-i vada trasi pe roata. Redescoperirea traditiilor latine de catre „Scoala Ardeleana“ iradiaza insa pina in Moldova si Muntenia unde se confrunta deja direct cu influenta greco-fanariota la curtea domnitorilor, cea ruso-pravoslavnica si cea franceza in mediile boieresti.

Toate cererile românilor pentru egalitate si integrarea lor demna in Imperiu, in "Europa" adresate Vienei sunt trecute cu vederea de Dieta maghiara a Transilvaniei pina cind dupa Revolutia si Marea Adunare de la Blaj (1848), românii isi impun oarecum drepturile. A urmat crearea unei mitopolii greco-catolice, unite la Blaj si a uneia ortodoxe la Sibiu. Emancipare românesca sub austrieci esuiaza insa definitiv in 1867, cind prin dualism Transilvania este integrata in Ungaria Habsburgilor. Maghiarii reiuau imediat politica de maghiarizare, dar sunt obligati sa se retraga in Panonia dupa Primul razboi mondial. Astfel a esuat si lunga „tranzitie“ spre occident a românilor prin austrieci si apoi prin austro-maghiari.

Esecul românilor din Transilvania a avut loc apropape simultan cu unirea moldo-valahilor cu ajutorul Frantei si a marilor puteri oocidentale in 1859 inpotriva imperiilor limitrofe, turc, rusesc si habsburgic. Incercarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a a largii cadrul uniunii statale printr-o unire cu Roma, esuiaza insa. Elita prooccidentala de la Bucuresti hotarind ca legaturile sa ramina numai la nivel cultural cu Franta si la un nou nivel dinastic prin aducerea pe tron a lui Karol de Hohenzollern-Sigmaringen in 1866. Astfel competitia pentru refacerea lagaturilor cu Occidentul la românii a fost pierduta de curentul „latinist“, unionist transilvanean, care spera in Viena si Roma si a fost cistigata de curentul laic franco-occidental moldo-valach, care s-a orintat spre Paris si Berlin. Si din nou la Paris in 1920 li s-a oferit moldo-valahilor, românilor sansa de a depasi toate barierele dintr-o data.

V. Romania mare

Crearea unui stat unitar, urmare a prabusirii tuturor imperiilor de la granite 1918 si a eforturilor miscarii nationale presupunea alianta cu apusul. Ea a fost realizata si a functionat in razboiul mondial. In timp de pace s-a continuat insa numai la un nivel politic si cultural „frantuzesc“, cunoscut deja din timpul dominatiei greco-musul­mane, mult sub asteptariile momentului istoric. O integrare autentica, ca cea din Transilvania, a unitilor nu a avut succesul scontat, ea raminind apanajul unei elite, care nu a cuprins si Vechiul Regat. Totusi pravoslavnicii nelinistiti de legaturile prea strinse cu apusul si chiar a unei posibile uniri religioase, a unei integrari reale in "Europa", a unui Concordat generos a ridicarat rangului mitropolitului de la Bucuresti in cel de Patriarh. Apoi unirea cu Roma, concordatul au fost taraganate.

Astfel a fost inca del la inceput pecetluita soarta regatului Româna Mare, care prin Nicolae Titulescu la Geneva celebra integrarea româneasca in civilizatia vestica la nivel diplomatic si cultural intr-o franceza fara cusur, iar in tara se perpetuau cutume ortodoxo-orientale antioccidentale. Asa ca integrarea primului stat independent unitar al românilor in "Europa" s-a realizat numai superficial, numai la nivelul degrandant si fara perspective de colonie, iar disensiunile din cancelariile marilor puteri au dus repede la dezmembrarea edificiului subred al României Mari.

Politica de supravietuire ca stat a reusit oarecum sub generalul Ion Antonescu, iar cind rusii sovieticii ajung din nou in Basarabia, elita politica a României Mari incearca chiar de a reveni din nou la sfirsitul razboiului sub patronaj occidental, dar esuiaza pentru ca la Teheran (1943) Anglia si USA au renuntat deja la influenta in România postbelica in proprtie de 90% in favoarea lui Stalin, care reface vechia Cortina de Fier, de la Baltica la Adriatica, impotriva tuturor influentelor apusene.

Vi. Dictatura de dezvoltare si Occidentul

Recaderea României in sfera de influenta a pravoslavnicilor laici, comunisti a dus la distrugerea legaturilor cu "Europa", chiar asa de superficiale cit erau in perioada interbelica. Biserica unita a fost imediat lichidata si slujitorii ei ca si reprezentantii fostei elite prooccidente intemnitatii, exterminati. Astfel a avut loc, dupa scurta perioada de tranzitie interbelica, o reintegrare totalitara in civilizatia comunisto-ortodoxa ruseasca. Dar dupa retragerea Armatei Rosii (1958) si reinceperea unei politici nationale, dictatura de dezvoltare continuata de Ceausescu a permis oarecum refacerea lagaturii cu apusul. Punctul de plecare a fost refuzul de a participa alaturi de rusi la invazia in Cehoslovacia in 1968. Occidentul a privit de aceea cu simpatie efortul de emancipare al românilor fata de „marele frate de la rasarit“ si l-a ajutat pe Ceausescu sa iese in "Europa" fara supraveghiere sovietica.

Situatia românilor din era comunisto-otodoxa se aseamana cu cea din perioada izolarii greco-musulmane. Si atunci occidentalii aveau simpati pentru românii subjugati mai ales ca luptau cu speranta indreptata spre apus. Pe de alta parte efortul de emancipare sociala si nationala, modernizarea fara precedent a structurilor social-economice a societatii printr-o consecventa dictatura de dezvoltare creau conditiile materiale reale a unei integrari in economia mondiala. De aceea la depasirea izolarii comunisto-ortodoxe impuse de Moscova, românii se asteptu la o apropiere româno-occidentala, autentica atit la nivel material cit si cel spiritual.

VII. schimbarea la fata 1989

Cooperararea ruso-occidentala inceputa in 1986 inplica si renuntarea URSS-ului atit la dictatura comunisto-ortodoxa cit si la „Lagar“ si Cortina de Fier. Fara trupe sovietice la Bucuresti, care ar fi garantat si aici o tranzitie „de catifea“, ca in celelalte tari esteuropene subjugate, in 1989 au fost inpuscati peste 1000 de oameni, oferta Moscovei de a intervenii cu "trupe eliberatoare" fiind respinsa de seful statului major. Elena si Nicolae Ceausescu si mentalitatea de fortareata „traca“ inpotriva tuturor au fost eliminate si noul conducator, Presedintele Ion Iliescu a redeschis larg granitele influentelor greco-pravoslavnice, occidentale si asiatice.

România, din 1991 Republica constitutionala, aspira acum in mod oficial spre „Europa“, dar in mod practic curentul pravoslavnic domina din ce in ce mai mult. Diktatele lui Stalin si Hiltler au fost declarate si la Moscova „nule si neavenite“, dar armata a 14-a rusa este in continuare in Moldova, iar reintregirea României cu Basarabia, Bucovina si Tinutul Herta chiar si numai din punct de vedere religios ramine o chestiune nerezolvata. Nivelul de trai auster din anii 80 a scazut la români la jumatate. Somajul, datoriile externe, inflatia etc. cresc in timp ce majoritatea supravietuieste sub nivelul existentei minime. In aceasta situatie increderea in sistemul apusean al economiei de piata si al democratie se deterioreaza. Baza materiala a integrarii euroatlantice devine din ce in ce mai labila, iar inceperea dialogului in vederea unei apropierei sprituale se amina la calendele grecesti.

In cadrul dezbaterilor privind integrarea sau tranzitia societatii românesti spre structurile politice (Consiliul European), economice (Uniunea Europeana), financiare (Banca Mondiala) militare (NATO) etc. ale crestinilor occidentali s-au cristalizat deja doua moduri diferite de abordare. Occidentalii argumenteaza ca democratia si economia de piata merg mina in mina, ele fiind emanatia si garantia drepturilor omului. Pentru a fi „integrat“ trebuie indeplinite aceste deziderate plus performante economice. Crestinii orientalii inclusiv românii depun mari eforturi legislative pentru „introducerea“ legilor si a institutiilor occidentale cu convingerea ca „forma“ va genara „continutul“ sau cel putin ajutoarul, creditul etc. occidental, dar se ocoleste inca cu grija fondul religios al problemei: Moscova sau Roma? Pe cînd împreuna?

Criticii tranzitiei, a reformei, al integrarii in general amintesc de esecul „formei fara fond“ din trecut, mai ales din perioada interbelica. Neincrederea este evidenta si pe deplin justificata, daca privim puzderia de state subdezvoltate, care au de zeci de ani cele mai occidentale constitutii, parlamente, elite instruite in apus etc. si totusi venitul cetatenilor cu drept de vot universal, cu libertatea presei etc. nu depaseste citiva $ pe zi, ca in România si Moldova. La acest nivel de trai privatizarea mizeriei, coruptia, inflatia, datoria externa, poluarea mediului, scaderea duratei medi de viata, bolile sociale, degradarea invatamintului si sanatatii sunt inevitabile, dupa Banca Mondiala, iar o integrare euro-atlantica la acest nivel este imposibila, sau se va face cu atitea derogari, ca va deveni din nou o "forma fara fond". Totusi acest cerc vicios a fost spart de vizita la Bucuresti a Papei Ioan Paul II, care a deschis din nou poarta Romei, a "Europei" pentru toti românii. Depinde acum numai de ei daca vor renunta la „lanturile grele ale ortodoxiei constantinopolitane si moscovite“ si revin sufleteste la punctul de plecare al limbii si culturi lor, Roma.

Concluzii:

  1. Romanizarea Balcanilor si a Daciei de catre imparatul Traian a fost prima mare tranzitie si integrare in „Europa“ latina. Apologia adusa lui Decebal, tracilor, dacilor, grecilor si slavilor sunt pina in zilele noastre forme de antioccidentalism.

  2. Slavii adusi de bizantini au decimat populatia romanizata din Balcani, inpingind-o in munti, pe coasta dalmata, insule si au rupt astfel atit legatura dintre români intre ei, cit si cea a acestora cu Roma. Teza ca slavii au venit si i-au decimat pasnic pe români si ca ei s-au supus grecilor de buna voie este discutabila.

  3. La cumpana mileniilor, dupa diluarea elementului roman, se extinde ierarhia greco-pravoslavnica si la nord de Dunare. Astfel grecii din Constantinopol ridica, in sufletul românilor, o a doua stavila in calea aspiratiilor lor spre Roma. Legatura cu apusul este taxata si azi incompatibila cu ortodoxia greco-slava.

  4. Maghiarii sparg marele bloc slav de la Marea Baltica pina la Adriatica, se aseaza in Panonia si ii elibereaza oarecum pe români de primejdia exterminarii si slavizarii complete, dar incep ei prigoana inpotriva românilor „schismatici“ ortodocsi cu spijinul ierarhiei romano-catolice si al cruciatilor germani.

  5. Expansiunea romano-catolica maghiara „integreaza“ Transilvania, Banatul in Imperiu, dar elita româneasca se deznationalizeaza. Sub aceasta presiune exterminatoare, dar si cu protectie tatara i-au fiinta Tara Româneasca si Moldova, care sunt inca de la fondare pe picior de lupta cu Ungaria si Polonia.

  6. Dupa grecii, slavi si maghiari invazia turco-musulmanilor îi izoleaza pe români din nou pentru mai multe secole atit fizic cit si spiritual de civilizatia latina. Românii opun insa rezistenta si reusesc sub Mihai Viteazul sa se uneasca oarecum simbolic intr-un stat unitar cu ajutorul occidentalilor.

  7. Mihai Viteazul, care a realizat unirea românilor de la nord de Dunare cu sprijinul Papei si a Imparatului roman, nu a avut inspiratia sau taria sa se rupa de lumea greco-slavona si sa integreze principatele Transilvania, Moldova, Tara Român­ea­sca in "Europa", in civilizatia occidentala, asa ca a fost lichidat de imperiali.

  8. Dupa ce i-a invins pe turci la Viena, Liga Crestina a creat in Transilvania conditiile integrarii românilor ortodocsi in Biserica universala. Papa si Imparatul garantau acum egalitatea românilor uniti cu Roma, cu occidentalii. Maghiarii, sîrbii, rusii, grecii si musulmanii lupta desigur impotriva emanciparii românilor.

  9. In ciuda unirii cu Roma, reformati maghiari, sasi si secui nu au renuntat la ideia cruciatiilor in a-i trata pe ortodocsi, pe români ca "tolerati", astfel ca drepturile lor ramin mai mult pe hirtie. Episcopul Inocentiu Micu-Klein lupta ca si taranii lui Horia, Closca si Crisan dar pierd, nu fara a lasa un drum de urmat.

  10. Unitii redescopera la Roma originea limbii si civilizatiei lor latine, revin in Ardeal si scoala lor "latinista“ ajunge si la Bucuresti, Iasi si se confrunta aici direct cu doctrinele antioccidentale grecesti, pravoslavnice si cele laice franceze.

  11. Adunarea de la Blaj din 1848, emanatie a „scolii latiniste“ si condusa de fii ei pune bazele programului de emancipare nationala a tuturor românilor, dar la scurt timp Viena accepta dualismul austro-ungar si Transilvania / Banatul sunt supuse unei maghiarizarii fortate condusa direct de la Budapesta (1867-1918).

  12. Paralel cu „scoala ardeleana“ inspirata de Roma, de esenta religioasa, iluminismul francez laic cucereste elita moldo-valacha la Revolutia din 1848. Lupta dintre "uniti" si laicismul francez, care nu au nimic comun, dar sunt totusi prooccidentale se termina la Bucuresti cu victoria proiectului cultural laic francez.

  13. Dupa infringerea Rusiei in Razboiul Crimeii si unirea Tarii Românesti cu Moldova, Alexandrul Ioan Cuza aspira spre unirea cu Roma. Curentul unionist esuiaza, iesind acum invingator pe linga proiectul cultural francez, dinastia germana de Hohenzollern-Sigmaringen, ramura romano-catolica. Un paleativ.

  14. Conlucrarea românilor cu occidentalii in Primul razboi mondial duce la reintregirea neamului la Pacea de la Paris, dar din nou importanta unirii cu Roma este subminata de pravoslavnici, care creaza la Bucuresti o Patriarhie. Românii din Banat sunt supusi Belgradului iar cei de pe Tisa, Budapestei. Deznationalizarii.

  15. Amalgamul format din „lanturile grele ale ortodoxiei constantinopolitane si moscovite“, proiectul laic cultural francez si dinastia germana au dus in 1940 la dezmembrarea României Mari. In vremea razboiului, Anglia, USA ofera lui Stalin 90% din influenta la Bucuresti, astfel ca atit proiectul cultural franco-anglo-american cit si dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen cad in desuietudine.

  16. Dupa razboiul mondial, exterminarea unitilor si a elitei prooccidentala a mers mina in mina cu o dictatura de dezvoltare, care in mod paradoxal a apropiat civilizatia materiala a românilor de cea a apusenilorlor, mai mult decit cea precedenta. Occidentali il sprijineau pe Nicolae Ceausescu si sperau ca fara obedienta ortodoxo-comunista, el s-ar indrepta spre ei pentru a-si moderniza tara.

  17. Tratativele ruso-occidentale de dupa 1986 au dus la desfiintarea „Lagarului“ moscovit. Ceausescu este lichidat si Ion Iliescu deschide larg portile curentului pravoslavnic si proiectului cultural apusean. Lipsa de dialog a Presedintelui si a Patriarhului românilor cu Roma, face ca legaturile materiale cu occidentalii sa se micsoreze vizibil, iar cele spirituale sa fie inlocuite din nou cu mici paleative.

  18. Dupa toate probabilitatiile nici tranzitia actuala nu va duce la „integrarea in Europa“ a românilor. Insasi degradarea socio-economica de dupa `89 nu permite o colaborare cu UE. Iar proiectul cultural franco-anglo-american activ la Bucuresti nu poate inlocuii nici dezastrul material si nici refacerea legaturii spirituale cu Roma. El ramine ceea ce a fost, o incercare fara perspectiva, cultivat mai ales de un mediul ortodox orientat unilateral spre Constantinopol si Moscova.

  19. Românii sunt azi atit din punct de vedere politico-militar cit si duhovnicesc supusi pravoslavnicilor. In aceasta situatie limita Papa Ioan Paul II le-a intins o mâna frateasca cu ocazia vizitei la Bucuresti si i-a repus pe harta "Europei". Iar dupa ca românii au adus din Carpati si au ridicat la Vatican un superb brad de Craciun 2001 putem afirma ca s-au facut deja pasi incurajatori in directia buna.

  20. Dupa un mileniu de izolare fizica si spirituala, pentru români, mai mult decit pentru alte neamuri Toate drumurile duc la Roma. Si daca dupa aceasta trecere in revista a optiunii românesti privim pasii facuti recent, conchidem optimist Si cel mai lung drum incepe cu un prim pas.

www.viorel-roman.ro
Diesen Post teilen
Repost0
7. August 2013 3 07 /08 /August /2013 22:35

Precariat

 

In secolul trecut un miliard si jumatate de ortodoxo-comunisti in est si de confucianisti comunisti chinezi se conduceau dupa stupida doctrina marxist-leninista: intre munca si remunerare nu era nici o legatura; liberatea de miscare si de expresie erau tabu.

 

In aceste conditii era firesc ca lumea libera, occidentala sa progreseze si socialismul oriental sa se scufunde „la comun” in mediocritate, lipsuri de tot felul pana la colapsul final si revenirea de buna voie la normalitatea capitalista prin tranzitie si globalizare.

 

Integrarea fostului Lagar moscovit, a Chinei, chiar si a Indiei in economia capitalista a dublat oferata de forta de munca pe plan mondial. Un miliard si jumatate de proletari, care nu au de vanzare decat forta lor de munca, nu mai vor sa munceasca pe bani putini, pe cartela, pentru un steag de fruntasi sau o medalie de tinichea, care nu tine nici de foame nici de frig, ci vor sa traiasa ca in vest. Fara aprobarii de la functionari incompetenti. Toti vor sa profite de diviziunea muncii capitaliste fara frontiere.

 

Fiecare a doilea muncitor dn lume primeste inca un salariu foarte mic in comparatie cu salariile din occident, totusi suficient de mare ca sa erodeze pozitia privilegiata a occidentalilor dinainte de demontarea Cortinei de Fier. Asa au aparut proletariatul euro-asiatic si precariat-ul occidental, care se concureaza si depind unul de altul.

 

In Roma antica proletarii erau cetateni liberi saraci, care nu puteau plati impozit. In capitalism, proletarii vand forta lor de munca. Precar - in latina precarius - inseamna lipsa de trainicie, de valoare, de siguranta, care depinde de vointa cuiva sau de neprevazut. Prin amalgamarea acestor doua notiuni precar si proletariat s-a ajuns la precariat, care defineste noua clasa de saraci din occident, someri sau salariati, victime ale globalizarii, Outsourcing-ului, Offshoring-ului, concurentei fara granite.

 

Nicolae si Elena Ceausescu au incercat sa opreasca acest proces si au fost lichidati. Din 1989 romanii sunt prinsi in angrenajul tranzitiei, integrarii europene si globalizarii. 2007 inseamna definitivarea apartenentei lor la lumea occidentala UE / NATO din punct de vedere socio-economic si militar. Reorientarea ortodocsilor de la Moscova / Constantinopol spre Roma va urma. Pana cand vor exista discrepantele dintre noul proletariat in est si precariat in vest? Cat timp va dura tranzitia? Tensiunea actuala?

 

Dupa toate teoriile economice, va fi nevoie de decenii pana cand se va ajunge la un echilibru intre intre oferta enorma de forta de munca euro-asiatica si capitalul occidental, intre proletariatul din est si precariat-ul din vest. Mai ales acesta din urma e interesati in depasirea frictiunilor, dezechilibrelor si discrepantelor.

Prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania

Diesen Post teilen
Repost0
20. Juli 2013 6 20 /07 /Juli /2013 01:02

Viitorul Misiunii Române Unite din Germania şi aderarea României la Uniunea Europeană

Jubileul Misiunii Române, München 28-29 aprilie 2007
Prof. dr. Viorel Roman, consilier academic (r)

Ortodoxia şi Occidentul sunt încă incompatibile şi totuşi integrarea României în UE este din 2007 o realitate. De o mie de ani se pune problema refacerii unităţii creştine şi apoi a
codului canonic romano-catolic şi apoi are loc armonizarea normelor şi valorilor ortodoxo-occidentale, dialogul cu Roma. Bineînţeles că pentru refacerea unităţii creştine şi politice europene toate încercările sunt binevenite şi trebuie sprijinite, nu fără a lua însa în considerare şi vasta experienţă din ultimul mileniu. Cum s-a ajuns la decimarea şi izolarea românilor de Roma, cum au încercat înaintaşii să depăşească barierele de comunicare şi de cooperare cu apusul? De ce au eşuat mereu demersurile refacerii unităţii româno-occidentale? Care sunt şansele azi?

I.
Prezentul - Sf. Augustinus, Confessiones XI 13,17 - este momentul în care trecutul se intersectează cu viitorul. Când ne referim la prezent, el e deja trecut, aşa că nu-i de mirare că-s dubii chiar cu privire la capacitatea omului de a percepe realitatea. Evident că atunci când trecutul şi viitorul sunt percepute simultan de conştiinţa umană avem de a face cu acum şi azi, şi bineînţeles că prezentul are diferite accente. Sunt vremuri în care primează în mod clar trecutul, în altele prezentul sau numai viitorul. Marile culturi spre sfârşit lor au în mod firesc nostalgia trecutului lor glorios. În Imperiul Roman târziu, când se părea că tot ce era uman s-a exersat şi exprimat, comunităţile creştine nu mai priveau spre trecut, nu-i interesa nici măcar prezentul, ci îşi puneau toată speranţa în revenirea Mântuitorului Iisus, în împărăţia Cerurilor, în viitor.

Prezentul – Papa Benedictus XVI, Introducere în Creştinism - este marcat de schimbări similare ca în trecut, dar a căror dinamică depăşeşte chiar invazia barbarilor. Suntem cu toţii fascinaţi de dezvoltarea tehnico-ştiinţifică dramatică din vremea Războiului Rece şi a globalizării.

1968 Revolta studenţilor inspirată de Marx plănuia raiul pe pământ, iar Teologia eliberării, răspândită mai ales în America de sud, părea că va schimba însăşi imaginea Bisericii romano-catolice, în sensul dorit desigur de ortodoxo-comunişti.

În anul 1989 Lagărul comunist s-a autodizolvat paşnic pentru că marxist-leniniştii decuplaseră pe Dumnezeu de societate, munca de remunerarea ei, sexualitatea de procreare. Dar în mod surprinzător terminarea Războiului Rece şi aşa zisa tranziţie n-au declanşat entuziasmul eliberator aşteptat, pentru că refacerea unităţii creştine – est-vest -se lasă încă aşteptată. Oameni de astăzi în apus sau răsărit cred în progres, dezvoltare, secularizare nu în tradiţie, ei speră, nu cred, ei vor un Imperiu al oamenilor raţionali, liberi, progresişti, nu Împărăţia Cerurilor.

Viitorul va fi al Împărăţiei oamenilor - egali, fraţi şi liberi -, cum voia Revoluţia Franceză sau al Bisericii, care e garanţia demnităţii, libertăţii omului şi care îl pregăteşte pentru Împărăţia Cerurilor? Care-i viitorul românilor în Europa, a Bisericii Române Unite cu Roma, a Misiunii Române Unite din Germania?

II.
Creştinismul Europei se subînţelege, el nici nu a fost menţionat în Constituţia UE, în care s-a integrat România scăpata de izolarea ortodoxo-comunistă, dar el este în răsărit în simfonie cu statul. Ortodocşii susţin stilul cezaro-papal al Împăratului ca monarh absolut şi viceregent al lui Dumnezeu. Catolicii îl văd pe Papă ca vicarul lui Iisus şi pe Împărat în Biserică. La greci Sfântul Duh purcede de la Tatăl, la latini de la Tatăl şi Fiul.

O reprezentare grafică a ortodoxiei este cercul, în centrul căruia Împăratul şi vicarul lui Dumnezeu sunt una, pe când în apus este elipsa cu două focare, Papa şi Împăratul. Prima generează Despoţia orientală, a doua Societatea civilă de neînţeles la ortodocşi.

Entuziasmul pentru Societatea civilă mimată, economia de piaţă şi democraţie e la moldo-valahi de sorginte mistică, orientală, îi lipseşte realismul pragmatismul occidental. După demontarea Cortinei de Fier au venit milioane de „căpşuari” românii la muncă în occident. Cum văd ortodocşii integrare europeană?

„Am primit cu multă speranţă intrarea României în UE. Am socotit că dacă pe vremea Mântuitorului exista un Imperiu atunci şi Europa / UE este organizată acum într-un Imperiu. Iar Mântuitorul nu s-a impus Imperiului, ba din contra el s-a supus legilor lui. Acum trăim tot o revenire la Imperiu dar sub o altă formă de asociere a statelor în UE. Dorinţa pe care vrem noi, ca Biserica, să o exprimam cu privire la UE este următoarea: dacă această Uniune va fi doar economică şi politică, ea nu va rezista; dacă nu va avea suflet nu va avea nici viaţă. Căci, iată, Imperiul comunist s-a destrămat tocmai datorită faptului că nu a avut suflet. Aşa că şi UE credem că va rezista doar dacă va avea suflet creştin.” (PS dr. Teodosie Petrescu, Arhiepiscop al Tomisului, www.rom2.de, 8 martie 2007)

III.
Unire vor toţi şi sunt chiar obligaţi în refacerea unităţii creştine, a Imperiului Roman, dar UE este continuatoarea tradiţiilor Imperiului de Apus, a Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cadrul juridic e dreptul roman, acquisul comunitar, 80.000 p. încă netraduse, de neînţeles la români, mai ales în est.

Românii aparţin din anul 395 Imperiului Roman de Răsărit, Sultanului turc, Ţarului rus. Drama lor începe după ce grecii preiau puterea la Constantinopol şi împreună cu slavii îi consideră de atunci indezirabili. Românii reamintesc de autenticul Imperiu Roman, nu de cel de imitaţie, greco-slav.
Azi, la sud de Dunăre mai sunt 10% români, la nord, au supravieţuit, dar li s-a impus o ierarhie străină, greco-pravoslavnică şi sunt astfel în tabăra antioccidentală. Ei aspiră însă la statutul de urmaşi ai Romei. Originea, limba e latină, dar sistemul de valori s-a adaptat duhovniciei şi soborniciei greco-slave. Aderarea la UE va sparge cercul vicios? Ce vor face moldo-valahi în UE?

Ortodocşii şi occidentalii încearcă neîncetat depăşirea Schismei din anul 1054. Cruciaţii refac Unitatea creştină după cucerirea Bizanţului 1204, dar la scurt timp eşuiază. Conciliul de la Florenţa 1439 reface Unirea, dar Constantinopolul cade 1453 sub turci.

Ardelenii fac Unirea 1700, dar greco-slavii o lichidează în 1948. Apoi pe ruinele războaielor religioase, a două războaie mondiale se reface Imperiul Roman pe consensul acquisului UE. Europa este o categorie cultural-religioasă şi apoi una geografică. În acest sens să ne reamintim de câteva momente cruciale din istoria românilor, a Bisericii şi Misiunii Române.

IV.
Sa urmărim relaţiile românilor cu occidentul, cu civilizaţia lor latină, să vedem punctele de vedere încă divergente, tabuizate, generate de perspectiva încă inconciliabilă dintre Roma şi “a doua, treia Romă”, Moscova, Constantinopol.
Romanizarea Balcanilor, ocuparea Daciei de către Împăratul Traian a fost prima integrare în Europa. Apologia dacilor, grecilor şi slavilor sunt forme disimulate ale antioccidentalismului, pentru că din sec. 8 slavii ajunşi obedienţi bizantinilor decimează romanitatea balcanică. Românii se refugiază în munţi, pe coasta dalmată, insule, la nord de Dunăre şi astfel se frânge atât legătura dintre români între ei, cât şi mai ales a acestora cu Roma lor. Teza ca grecii sunt prietenii latinilor, ca slavii i-au exterminat paşnic pe români, sau că aceştia s-au închinat de bună voie ierarhiei lor este punctul de vedere greco-slav, nu al românilor.

După diluarea elementului roman, greco-pravoslavnicii se extind şi la nord de Dunăre şi ridică în sufletul românilor ortodocşi, o stavilă sufletească în calea aspiraţiilor lor spre Roma. Orientarea românească spre occident este taxată şi azi incompatibilă cu ortodoxia greco-slavă. Maghiarii din Panonia sparg însă marele blocul slav de la Baltică la Adriatică şi îi eliberează astfel pe români de primejdia slavizării totale şi încep ei prigoana împotriva schismaticilor ortodocşi valahi.

Români nu acceptă nici până azi, că nu mai fac parte din civilizaţia Romei, ca maghiarii sunt mai latini decât ei sau că ungurii au venit în misiune apostolică romano-catolică să-i recivilizeze, să-i readucă cu forţa la Roma.

De la unirea sub Mihai Viteazul 1600, la Unirea din 1700, la unirea lui Cuza 1859, la reîntregirea neamului din 1920, la vizita Papei Ioan Paul II la Bucureşti 1999 şi integrarea în UE 2007, de fiecare dată Roma dă romanităţii orientale o mână de ajutor, după care moldo-valahii întorc spatele şi se folosesc de curente culturale occidentale laice, francmasone etc. şi totul se năruie ca în legenda meşterului Manole şi ei rămân în continuare toleraţi la periferia Europei.

V.
Expansiunea romano-catolica spre răsărit integrează Transilvania în Sfântul Imperiul Roman. Sub această presiune i-au fiinţa la sud Ţara Românească şi Moldova, cu mitropolii ortodoxe, pe picior de luptă cu romano-catolicii unguri şi polonezi. Apoi turcii şi grecii îi izolează complet pe români de occident. Dar cu sprijinul Papei şi al Împăratului Roman, Mihai Viteazul uneşte Principatele, dar n-are tăria să le şi pună pe harta Europei romano-catolice. Viziunea ierarhiei greco-ortodoxa învinge. Mihai e ucis, dar unirea sa rămâne un ideal luminos.

Celebrarea Unirii la 1 dec. – Ziua Naţionala - la Alba Iulia la statuia lui Mihai Viteazul incubă glorificarea refuzului de reorientare a Principatelor dunărene unite spre Roma. Confuzia între eşecul unirii valahilor lui Mihai 1600 şi cea reală din anul 1918, a ardelenilor  greco-catolici uniţi cu Roma, bate la ochi.

VI.
Liga Creştină, după învingerea turcilor la Viena 1683, crează în Transilvania condiţiile unirii valahilor cu Roma. Egalitatea cu latinii a uniţilor cu Roma nu a fost însă acceptată de maghiari, ei rămân astfel toleraţi. Sârbii, ruşii, grecii, turcii subminau şi ei unirea cu Roma. Dar greco-catolicii vin legal la studii în occident, descoperă latinitatea lor la Roma şi ideile lor ajung şi la Bucureşti, Iaşi unde se confruntă cu ideile greco-slave şi cele culturale laice iluministe franceze.

După Adunarea de la Blaj din 1848, emanaţie a Şcolii Ardelene, emanciparea devine reală, dar la scurt timp Viena acceptă dualismul austro-ungar şi românii sunt supuşi din nou maghiarizării, mai ales că ierarhi ai Bisericii Unite au trecut pe nesimţite pe linia sau chiar în tabăra maghiară.  În lupta de ideii dintre uniţi şi curentul cultural iluminist francez, care provin din surse diferite, dar sunt ambele prooccidentale, moldo-valahii refuza Unirea cu Roma, optează pentru cel laic.

"Constituirea acestui stat român – scrie I.C. Brătianu lui Napoleon III - ar fi cea mai mare frumoasă cucerire, ce Franţa a făcut-o vreodată afară din teritoriul sau. Armata statului român ar fi armata Franţei în Orient, porturile sale de la Marea Neagră şi de pe Dunăre ar fi antrepozitele comerţului francez, şi din cauza abundenţei lemnelor noastre de construcţie, aceste porturi ar fi tot odată şantierele marinei franceze; produsele brute ale acestor avute ţări ar alimenta cu avantagiu fabricile Franţei, care ar găsi în schimb un mare debit în aceste ţări. În fine, Franţa ar avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce aceasta ocazionează." O strategie de apărare sau de trădare naţională, o încercare de a abate atenţia de la fondul problemei, revenirea la Roma?

VII.
România devine intr-adevăr o colonie franco-germană până când în disperare de cauză a optat de la Carol II la Nicolae Ceauşescu la dictatura de dezvoltare. Totuşi, dacă până 1944 moldo-valahii se orientau cel puţin cultural spre vest, sub ortodoxo-comunişti s-a impus un antioccidalismul brutal. Au fost scoşi din viaţa publică Titu Maiorescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihai Manoilescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ştefan Zeletin, Vintilă Horea, Gheorghe Brătianu, Constantin Noica etc. 8.000 de publicaţii interzise, 2.000 Bisericile unite cu Romei trecute cu baioneta la religia Moscovei, zeci de mii de preoţii, intelectuali prooccidentali supuşi unui program de exterminare.

A urmat închiderea graniţelor şi îndobitocirea cu larg caracter de masa: "Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupare de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab... la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă." (KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov". Buc. 1994)

VIII.
După 1989, desfiinţarea Lagărului ortodoxo-comunist, Preşedintele Ion Iliescu – omul Moscovei - favorizează masiv curentele culturale laice prooccidentale şi pravoslavnice cunoscute şi amână reorientarea spre Roma. Asta dăunează atât legăturilor materiale cât şi cele spirituale cu Europa, pentru că proiectul cultural laic nu poate reface dezastrul socio-economic sau înlocui legăturile spirituale cu Roma.

Prin reabilitarea curentului francmason laic şi mobilizarea ex-regelui Mihai I pentru a ajuta integrarea în Europa se revine de facto la vechiul statut subaltern. Va redeveni Romania o colonie occidentala si Republiva Moldova o colonie moscovită? Va facilita sau submina aderare la UE Unirea cu Roma?

Papa Ioan Paul II vine la Bucureşti sub Preşedintele Emil Constantinescu 1999. După un mileniu de izolare fizică şi spirituală, pentru toţi români, poate mai mult decât pentru alte neamuri, toate drumurile duc acum la Roma. Dar şi în noile condiţiile create de Sfântul Scaun, politică moldo-valahă, care a dus deja la prăbuşirea României Mari, domină. Reorientarea de la Moscova spre Roma, ca şi retrocedarea Bisericilor e subminată. Duplicitatea şi diversiunea laică prooccidentală moldo-valahă de astăzi este însă un alibi mai transparent decât în perioada interbelică, când:

 "O ţară adusă la sapă de lemn - Mihai Ralea în anul 1928 -, batjocorită şi umilită. Un stat unde minorităţile protestează mereu, fiindcă li se calcă drepturile... o ţară care şi-a pierdut busola morală şi dreptatea şi care se zbate în expediente de aventură de la o zi la alta, între protestarea internă şi dispreţul străinătăţii. Căci nu este o ocazie în care ţara noastră să nu primească reproşul, ori umilinţa străinătăţii."

Deosebirea dintre 1928 şi 2007 e integrarea şi speranţa în UE.

IX.
Antioccidentalismul românesc, oscilând între greco-pravoslavnici şi proiectul cultural laic occidental, se adaptează din mers. Dacă grecii au păcălit UE, nimic nu-i împiedică şi pe moldo-valahi să facă la fel. Şi astfel se justifică amânarea refacerea unităţii în diversitate cu Roma a moldo-valahilor. Se trece cu vederea că Grecia trebuia apărată de comunişti ruşi şi turco-musulmani. Aceste condiţii ale Războiului Rece au dispărut şi nu au fost şi nici nu sunt valabile pentru toţi.

După această confuzie şi în chestiunea maghiară, incompatibilitatea dintre ortodocşii şi unguri a revenit la ordinea zilei. Conflictul din Ardeal este religios, nu rasial, maghiarii consideră însă religia şi etnia lor vesteuropeană, superioară ortodocşilor. Românii se apără. Aşa se amalgamează antioccidentalismul moldo-valah tradiţional cu antimaghiarismul şi mai nou, în era modernă şi cu antisemitismul. Evreii sunt prin tradiţie în tabăra maghiară, a occidentului.

De aceia nu-i de mirare că integrarea României în Europa prin Ungaria şi-a găsit aderenţi şi la Budapesta, care şi-a luat obligaţia de a sprijini Bucureştiul. UDMR luptă pentru emanciparea românilor, dar vrea autonomie. Toleraţi de o mie de ani, moldo-valahi sunt complexaţi şi vizibil incapabili să se reprezinte singuri in vest? Biserica Unită e periferizată. Ortodocşi caută alţi intermediari credibili în dialogul lot cu Europa? Rezultatul demersurilor e previzibil, penibil.

Moldo-valahi cu sau fără intermediari unguri, evrei, de bună sau mai puţin bună credinţă, recunosc implicit că sunt incompatibili cu occidentalii. Aşa ca eşecul integrării românilor în UE de facto este la fel de probabil ca antimaghiarismul, antisemitismul sau antioccidentalismul, care apar de la sine şi vor fi alimentate şi de tabăra greco-pravoslavnica, evreiască interesată în a-i controla pe valahi.

X.
Altă formă de a ocoli fondul problemei este teoria conspiraţiei. Evreii conduc finanţele lumii şi chiar destinele ei. Aşa că dacă şi occidentul e la mâna ocultei, francmasoneriei iudaice, ce sens mai are o reorientare spirituală, dialogul cu Roma? Nu-i mai eficientă ploconirea în faţa evreilor, stăpâni lumii, pe care o conduc din culise? Aici antisemitismul şi antioccidentalismul merg deja mână în mână, după cum s-a văzut recent. Wiesel şi Tismăneanu, evreii din SUA, au condamnat la rugămintea Preşedintilor Iliescu şi Traian Băsescu antisemitismul şi ortodoxo-comunismul.

Uniţii, episcopul Iuliu Hossu, romano-catolicul Raoul Şorban au salvat de la moarte evrei prigoniţi de maghiari şi nemţi. Suferinţele exilului, a Misiunii Române, de ce sunt trecute cu vederea? Kominterniştii evrei, tatăl lui Tismineţki, erau agenţii Moscovei, nu victime. Nu era oare mai legitimă Biserica Unită, Misiunea Română în exil să condamne şi să ierte pe cel rău?

În eludarea unirii religioase şi NATO e un alibi, ca şi când adaptarea unor regulamente militare este similară cu armonizarea valorilor divergente dintre ortodoxie şi occidentali. Se trece cu vederea ca românii au luptat alături de cruciaţi contra păgânilor din Asia. Cooperarea şi coordonarea militară nu poate înlocui însă nici pe departe lipsa de coeziune spirituală. Aşa că sub Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ion Antonescu, Ion Iliescu şi Băsescu, ostaşii români sunt alături de cei occidentali / NATO, dar în afara civilizaţiei lor.

Conduşi de ruşi, maghiari, evreii, turci, greci, armeni, ţigani şi nepregătiţi să iese în lum e prin ei însuşi, de aceia duplicitari, la moldo-valahi, antimaghiarismul şi antisemitismul au menirea a abată atenţia de la presiunea, dominaţia reală a occidentului şi de la necesitatea reorientării spirituale. Obedienţa românilor în faţa maghiarilor, evreilor etc. creează confuzi.

Intermediari îi încurcă în fond şi pe occidentali şi pe ortodocşi. După această duplicitate paralizantă în politica externă şi marile privatizări exclusiv în favoarea investitorilor strategici străini au dus la prabuşirea nivelului de trai. Românii, cei mai săraci din UE, au o pondere sub nivelul neamurilor de origine latină.

Cu o cultură de anonimat, ei ies în lume, adică în occident, numai individul cu muzica (George Enescu), ştiinţa (Mircea Eliade), filozofia (Emil Cioran), arta plastică (Constantin Brâncuşi), literatura (Eugen Ionescu), tehnica (Henri Coanda), sport (Nadia Comanici). Aderarea la UE va emancipa întreaga românitate?

Un ajutor apusean, la care speră românii de la Revoluţia făcută cu actori şi regizori profesionişti, este în afara unui consens al normelor şi valorilor, al dialogului cu Roma, un nonsens sau chiar contraproductiv. Pentru că, dacă s-ar acorda azi un sprijin substanţial, real, ca ţărilor catolice din fostul Lagăr, la moldo-valahi s-ar perpetua duplicitatea, credinţa în curentul cultural laic şi ar justifica minciunile: vestul poate fi dus de nas franţuzeşte; păcălit greceşte; lumea-i condusă de evrei; intermediarii vor scoate castanele din foc.

XI.
În ciuda tuturora, integrarea românilor în civilizaţia creştinilor occidentali este inevitabilă. Biserica Unită are în acest efort un rol de avangardă, iar Misiunea din München a fost şi va fi o placă turnantă a eforturilor de ai scoate pe moldo-valahi din groapa balcanică. Misiunea e un simbol al sprijinului necondiţionat pe care-l oferă Roma românilor mai ales în vremuri de restrişte. În cea mai neagră perioadă din istoria recentă a românilor, Misiunea e un focar de cultură, un far călăuzitor pentru exil şi o speranţa şi pentru cei înrobiţi în ţară.

Pr. Zăpârţan, Pr. Florin Lupuleasa, Mons. dr.dr. Octavian Bârlea erau prezenţi în toate acţiunile de sprijinirea a exilului, a mişcărilor culturale, ale scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă. Mons. Bârlea pune bazele Societăţii Academice Române, Academiei Româno-Americane, vorbeşte la Radio Vatican şi publică lucrări fundamentale despre istoria românilor şi mai ales prin periodicul Perspective.

Misiunea Română este expresia emancipări românilor prin Unirea lor cu Roma. Prima Unire din 1698 înlătură statutul toleraţilor valahi din Transilvania. În a Doua Unire de după 1700 maghiarii obţin de la Viena ca drumul valahilor spre Europa să treacă pe la ei. De atunci românii ori merg pe calea Primei Uniri, ca Inocenţiu Micu Klein, Samuil Micu Klain, Gheorghe Şincai, Petru Maior sau Octavian Bârlea - ultimul Corifeu al Şcolii Ardelene -, ori preferă a Doua Unire, mai comodă, cu ungurii, ca episcopii Ioan Bob, Ioan Lemeny sau chiar unii contemporanii. UDMR-ul e cea mai vizibilă expresie a acestui compromis.

Păcatul Bisericii Unite este că că n-a ajuns la moldo-valahi, că a aşteptat până ei se coc, după o expresie interbelică. Să nu uitam însă că ei au stat jumătate de mileniu sub Sultanul turco-musulman şi Patriarhul grec din Fanar şi stau şi astăzi, la vest de Prut, sub Preşedintele Rus şi Patriarhul din Moscova.

Moldo-valahii nu înţeleg Şcoala Ardeleană. Ea se bazează pe teologia Romei, dar la Bucureşti şi Iaşi au ajuns numai istoria şi filologia, nu teologia Corifeilor, de aceia ei sunt văzuţi ca iluminiştii. Este absurd a-i confunda pe teologii greco-catolicii insufleţiţi de Roma cu ateiştii francmasoni ai Luminilor, dar intelectualii moldo-valahi se orientează după Voltaire, Hegel, Marx şi cred că ajung astfel, ajutaţi de UDMR, în Europa / UE. Greşit, argumenta Bârlea, în vremea când pentru astfel de ideii se ajungea în ţară la puşcărie, la Canalul morţii.

XII.
Vizita Papei Ioan Paul II la Bucureşti, prima vizită la ortodocşi a Patriarhului Occidentului, în a cărui suita se afla şi Mons. Bârlea, a deschis tuturor românilor perspectiva UE. „Spre Înălţimi” şi-a intitulat el sinteza operei sale de o viaţă: „avem desigur înalta datorie de a realiza unirea religioasă pretutindeni, atât în sferele înalte ale poporului român, cât şi în întreg poporul. Unirea religioasă trebuie să devină norma de viaţă pentru întreg poporul român. Ea trebuie vestită acolo unde porţile ne sunt deschise, sau pe cale de a ni se deschide.”

„Unde ne sunt moştenitorii?“ se întreaba Mons. Bârlea tot în Perspectivele sale şi cerea Preşedintelui şi Guvernului de la Bucureşti „să poarte grijă să nu fim pe calea desfiinţării (cum plănuia pentru poporul german Henry Morgenthau), cum se pare că mergeau lucrurile sub regimul comunist, ci spre folosul comunităţii româneşti şi a celor din jurul nostru.“ Viitorul Bisericii Unite cu Roma le-a găsit clar formult în felicitarea de Crăciun primită de la spiritul rector al Misiunii Române Unite din Germania în ultimul său an de viaţă: „Va urez şi eu mulţi ani fericiţi împărţind daruri la cei din jur şi orientându-i spre Împărăţia Cerurilor.”

PER ASPERA AD ASTRA

 

 

Diesen Post teilen
Repost0
20. Juli 2013 6 20 /07 /Juli /2013 00:58

 

Imperium und Limes


Vor zwei Jahrzenten hielt ich in Belgrad, während des Embargos gegen Jugoslawien, diesen Vortrag Limes und Imperium. Die Resonanz übertraf alle Erwartungen. Dies verpflichtet mich, angesichts der EU-Beitrit Kroatien - 1. Juli 2013 -, die vorgetragenen Thesen zu aktualisieren, auch mein Vortrag The Religious War of the Southern Slavs / Razboiul religios al slavilor de sud und mein Aufsatz Rumuni i madaru na limesu / Romanii si maghiarii la limes in Erinnerung zu rufen.


Eine Fortsetzung der vorliegenden Arbeiten verlangt einen Bezug zur Geschichte der Rumänen. Der Kriegsausbruch am Limes auf dem Balkan, wo sich Ost und Westeuropa seit 1600 Jahren immer wieder militärisch begegnen, offenbart, daß die sog. Transformation des Ostens nach dem Ende des Kalten Krieges und Kommunismus kurz vor dem Scheitern steht.


Der Enthusiasmus des Revolutionsjahres 1989, als alle ein Europa vor Augen hatten, das vom Atlantik bis zum Ural und gar von Vancouver nach Wladiwostok reicht, ist im orthodoxen Osten verflogen. Die Reformen stoßen auf Widerstand und erweisen sich als viel schwieriger, als angenommen.


Die heutige Krise im Morgenland wird noch offensichtlicher, wenn man zugleich den Glanz des Abendlandes betrachtet. Vor dem Hintergrund des aktuellen Krise stellt sich um so dringender die Frage nach den Ursachen für die Probleme einer Annäherung zwischen Ost und West und nach Möglichkeiten, die gegenwärtige Blockade zu überwinden. Als Ursache der Schwierigkeiten werden üblicherweise die Hinterlassenschaften des Kommunismus, die Geschichte und die Religion ins Feld geführt.


Szenarien wie Lösungen sind nicht selten einseitig und widersprüchlich. Deshalb ist es notwendig, die Grundbegriffe und Hauptideen von »Imperium und Limes« noch einmal zu umreißen, um die neue Lage zu analysieren und die Optionen zu erwägen.


Was ist Europa?

 

Miroslav Krleza antworte 1963 auf die Frage nach der Identität Europas: »Neben dem klassischen, abendländischen, pantheonischen, grandiosen, historisch pathetischen Europa lebt ein anderes, ein bescheidenes, unterdrücktes, jahrhundertelang zahlreichen Eroberungsfahrten ausgesetztes, peripheres Europa, das den östlichen und südöstlichen europäischen Völkern gehört, und sich vom Baltikum über die Karpaten und die Donau bis zum Balkan erstreckt, den Völkern also, denen das Schicksal nicht das Leben innerhalb der europäischen Mauern (intra muros) zugedacht hatte, sondern die Rolle von 'Antemuralen', zur Verteidigung der Ostgrenze gegen osmanische und mongolische und verschiedene andere militärische und politische Gefahren."

Schon für Aristoteles lag Griechenland geographisch in Europa, das heißt westlich vom Ägäischen Meer. Wenn er aber den Charakter, die Mentalität beschreibt, dann sind für ihn die Griechen ein Volk zwischen Europa und Asien: Das kalte Klima Europas zeuge selbständige und rauhe Menschen; das heiße Klima Asien begünstige die Faulheit und die Unterwürfigkeit gegenüber jedweder Despotie. Griechenland mit seinem temperierten Klima dagegen sei das Land der Freiheit.

Noch heute prägen unseren Kontinent zwei verschiedene dominierende Kulturen, die griechisch-orthodoxe und die römisch-katholisch-protestantische. Die eine ist kontemplativ und die andere aktiv. Und so geht der Athener, der sich heute auf den Weg nach Paris oder Rom macht, »stin Evropi« – nach Europa.

Die Bestrebung der Orthodoxen, »Europa« anzugehören, beweist jedoch nur, daß sie in diesem Kultur und Religionsraum noch nicht zu Hause sind, sonst wäre nicht erklärlich, warum sie ankommen wollen, wo sie ohnehin geographisch leben. Dabei ist das heutige »Europa« mehr, als Aristoteles ahnen konnte.

Jahrhunderte, nachdem Rom die »Alte Welt« um das Mare Nostrum vereinigt hatte, trat die von Aristoteles beschriebene »mentale« Grenze mit der Reichsteilung von 395 politisch-administrativ wieder hervor. Gleichzeitig komplizierte sich die Lage, denn das »neue Rom«, Konstantinopel, verstand sich römischer als Rom selbst.

Heute sieht sich Moskau als das dritte Rom auch als Retterin der Welt und nimmt die gleichen Prerogative in Anspruch wie die Griechen im zweiten Rom. Das dritte Rom glaubt an die Mission, die es nach den Niederlagen des ersten und zweiten Rom zu erfüllen habe.

Das Wiedererwachen des Westens seit dem Hochmittelalter wurde und wird im östlichen Teil des Imperiums nur auf dem Gebiet des Materiellen registriert. Auf der anderen Seite gibt es in allen drei Varianten des Christentums – Orthodoxie, Katholizismus und Protestantismus – ein immer wiederkehrendes Bestreben, die Christenheit wieder zu vereinigen.

Der Aufbau des christlichen Gebäudes auf den Ruinen von Rom gab dem Imperium eine neue universale Dimension. Für sie kämpften die Kreuzritter gegen den Islam und die Schismatiker; sie ist das Vaterland aller Christen des Abendlandes, wenn man vom Protestantismus absieht.

Der Etikettenwechsel vom »Christentum« zu »Europa« ist jüngeren Datums, wie auch die Akzeptanz der Orthodoxen als gleichberechtigter Partner im Schlepptau der Protestanten. Der Verzicht auf das Konzept »Christentum« zugunsten des neutralen Begriffs »Europa« begann mit dem Konzil von Florenz 1439, auf dem die Union des westlichen und östlichen Christentums in der Theorie vollzogen wurde.

Der Fall Konstantinopels an die Muslime 1453 und die anschließende Reformation war das sichtbare Ergebnis der Uneinigkeit der Christen in der Praxis. Die »Krise Europas 1560-1660« (ed. Tresor Asten) mit Reformation, Religionskriegen und der Herausbildung von Nationalstaaten war die Folge.

Nach dem Westfälischen Frieden 1648 wurden die Begriffe »Staatsräson« und »Souveränität« in den internationalen Beziehungen um die »Gemeinschaft« bzw. das »System der europäischen Staaten« und das »Gleichgewicht der Mächte« ergänzt. So konnten sich Protestanten und Katholiken auf einem neutralen Boden begegnen. Gleichzeitig erhielten die Orthodoxen eine Chance, sich am internationalen Geschehen quasi gleichberechtigt zu beteiligen.

Heute versucht man, den »Corpus Cristianum« mit Hilfe des Ökumenismus wiederherzustellen. Der Erfolg ist mehr als fraglich. Der Wechsel von der westlichen »Christenheit« zum s.g. rationalen »Europa« und dem neuen internationalen Recht verschleierte nur, daß die christliche Welt auch im 17. Jahrhundert zerrissen war und man von einer Einheit lieber nicht sprach.

Das neue Rechtssystem erlaubte es, das Rußland Zar Peters des Großen in das europäische Staatensystem aufzunehmen. Dies war der Anfang der – vor allem ökonomischen – Zusammenarbeit des angel-sächsischen Protestantismus mit der slawisch-griechischen Orthodoxie.

Diese Allianz gegen und neben Rom wurde noch deutlicher in der Zusammenarbeit während des Zweiten Weltkriegs, der Teilung »Europas« durch den Eisernen Vorhang nach 1945 und der Institutionalisierung der Vereinigten Nationen außerhalb Europas.

Die Tatsache, daß sich Rußland für einige Jahrzehnten zum atheistischen Kommunismus bekehrte, änderte nichts am Kern der Problematik, wie sich heute als Ergebnis von Glasnost und Perestroika zeigt. Der Rückkehr des Ostblockes nach »Europa« vollzieht sich mit verschiedenen Geschwindigkeiten.

Die baltischen Länder, Polen, Tschechien, die Slowakei, Ungarn, Kroatien, Slowenien und BosnienHerzegovina verstehen und akzeptieren die europäischen Normen und integrieren sich in die römisch-katholische und protestantische Zivilisation. Jugoslawien, Bulgarien, Rumänien, Moldawien, die Ukraine, Weißrußland und Rußland hingegen leisten nach orthodoxer Art passiven Widerstand – durch Zulassung des Chaos.

In der Vergangenheit hinterließ man dem eindringenden Westler »verbrannte Erde«. Serbien ist früher als gedacht aus diesem Transformationsprozeß ausgeschert und sucht nach Verbündeten in der slawisch-orthodoxen Welt, um vom passiven zum aktiven Widerstand überzugehen. Der Vorschlag Belgrads, eine slawisch-orthodoxe Allianz mit Rußland und Weißrußland zu bilden, liegt vor.

Kommunismus als Alibi

In einem verdächtigen Konsens machen Westen wie Osten das Erbe der orthodox-kommunistischen Diktatur für das gegenwärtige Chaos und die Misere in Osteuropa verantwortlich. Horrorgeschichten über diese östliche Ersatzreligion stehen im Westen in der Kontinuität der Propaganda des Kalten Krieges hoch im Kurs, im Osten dienen sie als Alibi für das Scheitern der Transformation.

Die Tatsache, daß der Marxismus eine westliche Doktrin war und daß die moderne russische Entwicklungsdiktatur die Angleichung des sozio-ökonomischen Standards an den Westen erreichen wollte und sie bis zu einem gewissen Grad auch erreichte, wird heute gern übersehen.

Die politische und propagandistische Leistung Lenins und Stalins, die den Marxism-leninismus als Entwicklungsstrategie wie als Eisernen Schutzwall gegen den Westen eingesetzt haben, ist bemerkenswert. Nach einem Jahrzehnt Transformation, Reform, parlamentarischer Demokratie und humanitärer Hilfe aller Art ist augenfällig, daß immer weniger Menschen im Osten wie im Westen an die alleinige Schuld des Kommunismus glauben.

Paradoxerweise wird die alte antiwestliche Politik im Osten heute mit Erfolg praktiziert, indem der Kommunismus als aus dem Westen kommende Doktrin für alle Mißstände verantwortlich gemacht wird – in der Regel von den gleichen KP-Parteigenossen, den sogenannten Wendehälsen, die den Marxism-leninismus einst als östliche Errungenschaft durchgesetzt haben.

Positive Begleiterscheinungen des Sozialismus werden dabei übersehen: So hat die Diktatur den Zusammenhalt der Südslawen aufrechterhalten, während Jugoslawien nach der Abkehr von diesem System durch einen Krieg in einen orthodoxen (Serbien, Montenegro, Mazedonien), einen römisch-katholischen (Kroatien, Slowenien) und ein muslimischen Teil (Kosovo) zerfiel.

BosnienHerzegowina ist zwischen den drei Religionsgemeinschaften geteilt. Im gesamten orthodoxen Osten werden die Ergebnisse der primitiven Akkumulation des Kapitals, die während der Entwicklungsdiktatur erzielt wurden, privatisiert. Das Einkommen der Mehrheit der Bevölkerung hat sich auf zwei bis drei US Dollar pro Tag reduziert. Bildung und Gesundheit, von den Kommunisten auf ein respektables Niveau gebracht, zerfallen. Elend und persönliche Sicherheit wurden als erstes privatisiert. Das Finanzsystem funktioniert nicht. Die Schattenwirtschaft ist dominant geworden.

Die Wählerschaft glaubt nicht mehr an die Transformation als Mittel zur Überwindung der Unterentwicklung oder an eine Integration des orthodoxen Teils des Ostens in »Europa«, Europäischer Union und die NATO.

Eine Restauration der orientalischen Despotie ist in den orthodoxen Länder wieder wahrscheinlicher als eine Angleichung an den demokratischen Westen.


Ostrom wird griechisch

 

Wenn der real existierende Sozialismus, die marxistisch-leninistische Doktrin sowie die russische Diktatur nicht ausschlaggebend sind für das Ost-West-Gefälle und den Balkankrieg, müssen wir die Ursachen auch in der langfristigen historischen Entwicklung suchen.

Der Eiserne Vorhang teilte Europa nach dem Zweiten Weltkrieg in zwei Teile, wobei mehrere Nationen, die nicht orthodox sind (DDR, Tschechoslowakei, Ungarn, Polen und der westliche Teil Jugoslawiens) unter die Herrschaft Moskaus gerieten. Es ist deshalb verständlich, daß der Westen für die Befreiung dieser Nationen unablässig gekämpft hat, zumal diese selbst unter der orientalischen Herrschaft der roten Zaren nie aufgehört haben, sich zu wehren – Berlin 1953, Budapest 1956, Prag 1968, Polen 1981. Ähnliche Bestrebung wären in Serbien, Bulgarien, Rumänien oder der Ukraine und Rußland undenkbar gewesen.

Die Kluft zwischen Ost und West ist also wesentlich größer, als sie der Keil des Kommunismus in wenigen Jahrzehnten hätte treiben können. Auch eine nur oberflächliche Betrachtung der osteuropäischen Geschichte offenbart eine dominante und allgemein akzeptierte Tradition der orientalischen Despotie, über die die wenigen Jahrzehnte des okzidentalischen Parlamentarismus und Kommunismus nur eine dünne Firnis gelegt haben.

Im Jahre 395 teilt Theodosius das Imperium Romanorum zwischen seinen Söhnen Arcadius und Honorius. Trotz vielfacher Versuche, diese Teilung zu überwinden, blieb die damals festgesetzte Grenze auf dem Balkan bis heute erhalten. Hier begegnen sich seit mehr als 1600 Jahren Ost und Westrom, wobei sich die Grenze von einer politisch-administrativen Trennlinie in eine geistliche umwandelte.

Slowenien, Kroatien und Bosnien-Herzegowina sind römisch-katholisch und gehören zum Westen. Serbien und Makedonien gehören zum Osten, zur Orthodoxie.

Die Tatsache, daß diese slawischen Völker erst drei Jahrhunderte nach der römischen Reichsteilung in der Region angesiedelt worden sind, ändert nichts an ihrer Mission als Frontstaaten. Auch wenn wir nur die nackten historischen Fakten betrachten, fällt auf, daß schon Arcadius die Westgoten nach Rom gegen seinen Bruder Honorius lenkte. Schon damals stand die Solidarität zwischen Ost und Westrom nicht hoch im Kurs.

Rom wurde besetzt und 476 zerstört, das weströmische Reich brach unter dem Druck der Barbaren zusammen. Es folgte eine Verschmelzung zwischen imperialen Strukturen und dem Christentum sowie zwischen Römern und Germanen.

Der Bischof von Rom, der Papst, wurde Nachfolger des Kaisers. Konstantinopel, die Hauptstadt des oströmischen Reiches, überlebte noch ein Jahrtausend, obwohl die Griechen im 7. Jahrhundert die Römer verdrängten und die Führung in Konstantinopel übernahmen. Bis dahin waren die Kaiser Römer, Amts und Militärsprache war Latein; Griechisch sprachen vor allem die Philosophen.

Erst Kaiser Herakleios (610–641), der Überlieferung nach armenischer Herkunft, führte Griechisch als Amtssprache ein und vollzog die Umwandlung von Ostrom nach Byzanz. Die nun unerwünschte und bedrohliche römische Kultur, Sprache und Bevölkerung wurde bekämpft.

Das alte Konzept des Limes, der das Imperium vor den Angriffen der Barbaren schützen sollte, wurde auf die Grenze zwischen Ost und West, zwischen Griechen und Römern übertragen. Hier baute Byzanz eine Pufferzone gegen Rom auf, indem es die Südslawen auf dem Balkan angesiedelt. Sie säuberten das Gebiet ethnisch, die Lateinisch sprechenden Überlebenden flüchteten in die Gebirge, in Festungen am Meer oder auf Inseln. Auch in dieser Kontinuität steht der gegenwärtige Krieg am Limes.

Nicht nur Individuen, sondern auch Kulturen bilden ein Gedächtnis aus, um Identität herzustellen, Legitimität zu gewinnen und Ziele zu bestimmen. Der Konflikt zwischen Rom und dem »Neuen Rom« wurde infolge der Gräzisierung von Byzanz und der Slawisierung des Balkans unversöhnlich.

Der Osten sah die Anstrengungen des Papstes und Kaiser Karls des Großen, das Machtvakuum im Westen zu füllen, nicht gern. Er versuchte das Wiedererstarken des Westreichs zu stören, konnte es aber nicht verhindern.


Der Konflikt wird religiös

 

Die griechische Tradition hält an der Einheit zwischen dem Basileus als absolutem Herrscher und Stellvertreter Gottes auf Erde fest. Rom sieht den Papst als Repräsentant Gottes auf Erden und stellt den Kaiser in die Kirche, nicht über sie.

Graphisch gesehen ist die griechische Herrschaft ein Kreis mit dem Kaiser und dem Vertreter Gottes in der Mitte; das Abendland hingegen ist eine Ellipse mit zwei Brennpunkten: Papst und Kaiser. Das erste Modell erzeugt die orientalische Despotie, das zweite die okzidentalische Zivilgesellschaft.

Die Bekehrung der Südslawen zur Orthodoxie war nur eine Formalität. Die griechisch-römische Animosität sowie die christlich-doktrinäre Verschiedenheit erzeugten ununterbrochene Konflikte, die in das Große Schisma (1054–1965) mündeten und bis heute fortdauern.

Die Quelle dieser Unstimmigkeit ist die Unfähigkeit, ein Einvernehmen über eine sozial-politische und religiös-kulturelle christliche Synthese herzustellen sowie eine gemeinsamen Politik gegenüber dem Islam durchzusetzen. Der Islam beruft sich wie das Christentum auf das Erbe der jüdisch-hellenistischen Antike, auch wenn er erhebliche Unterschiede zum Christentum aufweist.

Von der christlichen Uneinigkeit profitierend, haben sich die Muslime über Kleinasien und Nordafrika bis nach Spanien ausgebreitet. 1240 besetzten die Mongolen Rußland, Weißrußland und Teile der Ukraine. Diese Ostslawen waren vorher von Byzanz zum Christentum bekehrt worden. Danach drangen die Türken nach Europa ein und schlugen die Serben 1389 vernichtend im Kosovo.

Nach dem endgültigen Sieg über Konstantinopel 1453 zerschlugen die Türken 1527 das ungarische Königtum, so daß auch Kroatien und Transilvanien an den Sultan fielen. Erst die Niederlage vor Wien 1683 bewegte die Türken unter dem Druck der christlichen Armee Prinz Eugens zum endgültigen Rückzug von der mittleren Donau und der adriatischen Küste.

Bis zum Berlin Kongreß 1878 wurde die türkisch-österreichische Grenze zwischen Kroatien und Bosnien und auf den Karpaten fester Bestandteil des Vorhangs, der Muslime und Christen auf dem Balkan trennte.

Sowohl die mongolische als auch die türkische Herrschaft waren orientalisch-despotischer Art; beide unterbrachen die Kommunikation und Kooperation der Christen, die ohnehin durch das Schisma entzweit waren. Eine religiöse Union oder ein gemeinsames Vorgehen gegen den Islam waren unmöglich.

Dies ist eine wesentliche Erklärung dafür, daß orthodoxe Slawen und Rumänen, die jahrhundertelang hinter dem Eisernen Vorhang der Byzantiner, Muslime sowie orthodoxen Kommunisten gelebt haben, heute Schwierigkeiten haben, sich in westliche Normen einzufinden. Allerdings könnten die Rumänen eine Ausnahme oder ein Vorreiter werden.


Die Rumänen am Limes

 

Die rumänische Sicht auf die Geschichte unterscheidet sich aufgrund des tausendjährigen slawisch-orthodoxen Einflusses, der auch während der kommunistischen Diktatur in ihren Grundzügen unverändert blieb, vollkommen vom westlichen Geschichtsverständnis. Dies ist sowohl in Rumänien als auch in der Republik Moldawien, einem aktiven Mitglied der russischen Gemeinschaft Unabhängiger Staaten, nicht verwunderlich.

Westliche Ideen sind allerdings nicht neu in dieser Region, sie wurden besonders vor dem Zweitem Weltkrieg von Timotei Cipariu, Augustin Bunea, Al. Papiu Ilarian, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, Octavian Barlea u.a. vertreten. Die Ost-West-Trennung wurde nach dem 7. Jahrhundert von der griechisch-slawischen Allianz gegen das römische Erbe und die römische Bevölkerung vollzogen.

Neun Jahrhunderte zuvor hatten die Römer im 2. Jh. v. Chr. die Adria überquert, im 1. Jahrhundert n. Chr. hatte Kaiser Trajan Dakien besetzt, die Kaiser Justin und Justinian waren glänzende Vertreter des orientalischen Römertums, jetzt als Christen in Ostrom. Beleg für diese Tradition ist das »Corpus Iuris Civilis«, die rechtliche Grundlage der EU, von »Europa« und der zivilisierten Welt.

Getrennt von Rom, dezimiert und degradiert als Tolerierte, blieben die Romanen ohne Elite und ohne Städte, die kirchliche Hierarchie wurde brutal erneuert. Im 9. Jahrhundert wurde auch diese Verbindung zu Rom durch eine griechisch-bulgarische Hierarchie ersetzt. Weil sie sich auch unter den Byzantinern sich als »Römer« (romaios) identifizierten, wurde für die Reste des orientalischen Römertums eine neue Bezeichnung gefunden: W(a)llachen.

In ihrer Kirche wurde bis ins 19. Jahrhundert slawonisch oder griechisch gepredigt. Dieser griechisch-orthodoxe, römer-feindliche Geist ist in Moldawien stärker vertreten als in der Wallachei und in Transilvanien.

Die Ritter des 4. Kreuzzuges und der Rumäne Ionita Asan setzten die Wiederherstellung der römischen Tradition in Byzanz durch, sie war jedoch nicht von Dauer. Deshalb fand die Ausrufung der Fürstentümer Moldau und Wallachei unter mongolischem Einfluß und – gegen den Westen gerichtet – mit griechischer Salbung statt.

Es folgte eine jahrhundertelange asiatische Isolation, bis Michael der Tapfere aus der Wallachei und die Union der Ortodoxen aus Transilvanien mit Rom unter den Habsburgern den Durchbruch nach Westen erreichten. Der politische Erfolg war eine Episode.

Die christliche Union jedoch wurde die Grundlage der Renaissance dieses Volkes. Es liegt in der Logik der oben genannten Ereignisse, daß die Unierte Kirche bei der ersten großen slawischen Invasion unter Stalin mit Gewalt dem orthodoxen Patriarchen unterstellt wurde. Der Bruch mit Rom im 9. und die erzwungene Abwendung im 20. Jahrhundert gleichen einander. Die Rumänen sollten keine Verbindung nach Westen haben, sondern einer griechisch-slawisch orientierten geistlichen und laischen Führung unterstellt werden.

Auch das Projekt »GroßRumänien« (1920–1940), mit Hilfe des Abendlandes in Paris nach dem Ersten Weltkrieg ins Leben gerufen, wurde von der orientalische Kirche erfolgreich zum Scheitern gebracht. Die wallachische Metropolie wurde zur Patriarchie erhoben, und jegliche Bestrebungen zu einer Union aller Rumänen mit Rom oder eine echte Hinwendung nach Westen wurden in Bukarest gestoppt.

Diese geistliche Hinwendung nach Osten führte zur friedlichen Teilung des Landes zwischen Ungarn, Rußland und Bulgarien vor dem Ausbruch des Zweiten Weltkrieg. Die griechisch-slawische Richtung ist auch heute in Bukarest tonangebend. Angesichts der tausendjährigen Kontinuität des orthodoxen Geistes der orientalischen Despotie unter Byzantinern (7.–15. Jh.), Türken (15.–19. Jh.) und Russen (19.–20. Jh.) verwundert es nicht, daß die gegenwärtige Option »Europa« niemanden überzeugt.

Es bleibt allerdings offen, ob der Besuch von Papst Johannes Paul II. in Bukarest 1999 nicht eine authentische Wendung nach Westen herbeiführen wird, vergleichbar der Union von 1700. Es steht zu erwarten, daß bei dieser Gelegenheit die untergründigen gemeinsamen Elemente der Christenheit gesucht und gemeinsame Perspektiven entworfen werden.

Der Vorschlag aus Belgrad und Minsk, Rumänien solle der Union aus Rußland und Weißrußland beitreten, wurde in Bukarest als eine neue slawische Bedrohung empfunden.


Acquis Communautaire

 

Dieser Rückblick hat einige Kontinuitätsmerkmalen in Ost und West vermittelt, erfordert jedoch eine weitere Präzisierung der kulturellen Grundbegriffe. Die Tendenz eines jeden kulturellen Projekts, den eigenen Beitrag als das Wichtigste oder zumindest das Ausschlaggebende zu betrachten, liegt in der Natur der geistlichen Auseinandersetzung. Natürlich gibt es kaum Kulturen in vitro.

Ergebnis des unablässigen Kampfes der Kulturen ist eine Verzahnung. À la long treten nicht selten Synthesen neben den genuinen Ansatz. Die griechische und die römische Weltanschauung standen einander feindlich gegenüber. Der jüdische Glaube, Grundstein des Christentums, führt seit der Antike einen Kampf gegen den Hellenismus, Rom und – neueren Datums – auch gegen den Islam.

Die Bedeutung der jüdischen Kultur für die heutige führende Zivilisation bedarf keiner weiteren Ausführung. Der Hellenismus hat mindestens ebenso großen Anteil am heutigen westlichen Zivilisationsbegriff wie das Judentum. Die Bedeutung der griechischen Philosophie für die Fundierung und Ausbreitung des Christentums ist unbestritten.

Nach den Verfolgungen im Römischen Reich, die die Kirche zu einer inneren Festigung zwangen, wurde das Christentum unter Konstantin dem Großen Staatsreligion. Fortan integrierten sich die Christen in die römischen Traditionen und gaben der interkontinentalen Infrastruktur des Reiches ein neues Fundament und einen neuen Glauben. Es ist deshalb nicht verwunderlich, daß sich Griechen oder/und Juden oft als alleinige spirituelle Architekten »Europas« fühlen.

Auch wenn sie untereinander selten eine Einigkeit erreichen, stimmen sie überein, wenn es um die Verneinung der Bedeutung des lateinischen Erbes geht. Die orthodoxen Slawen und die protestantischen Germanen haben diese Idee übernommen. Auch bei den Rumänen (Români), die Rom im Namen tragen, sind solche Meinungen verbreitet. Ihrer Meinung nach stellt die griechische Philosophie die Leistungen der Römer in den Schatten, und die Juden beherrschen die Welt oder zumindest ihre Finanzen.

Unter den Kommunisten wurden sogar die Thraker verherrlicht, um das römische Erbe verdrängen zu können. Verbreitet ist die Auffassung, daß Rom nur als Vehikel der jüdisch-griechischen Werte im christlichen Gewand gedient habe. Aber auch diese Leistung wird negativ bewertet: Die Römer waren Imperialisten, und das gilt heute weitgehend als inakzeptabel.

Tatsächlich aber ist »Europa« nicht griechisch, jüdisch, thrakisch, slawisch oder germanisch, sondern in erster Linie römisch. Die Eingliederung vieler Ethnien von Britannien bis Mesopotamien und von Dakien bis Afrika in die klassische antike Zivilisation war eine gewaltige Leistung, die in der Integration von Ästhetik und Ethik, von Logik und Glauben der Griechen und Juden in das Selbstverständnis des Imperiums ihre Entsprechung fand.

Das Entscheidende in diesem Kulturraum war das römische Recht. Ohne es wären die Renaissance Europas und der »acquis communautaire« (über 80.000 S.) der Europäischen Union nicht denkbar. Diese römische Prüfung ist auch heute noch die Grundvoraussetzung zur Integration in »Europa«.

In »Europa« sind wir »Juden«, »Griechen«, »Germanen«, »Slawen« usw. nur, weil wir alle »Römer« sind, und auch, wenn wir nicht mehr Latein sprechen, bleibt Rom das Fundament des ganzen Gebäudes. Auch der Beitrag der Germanen zur westlichen Zivilisation ist unübersehbar. Sie übernahmen das römische Recht und die römischen Standarten und marschierten in den Fußstapfen der Legionäre.

Die römischen Kaiser des Mittelalters waren Germanen. Diese integrative und traditionsbewahrende Rolle wird leicht übersehen, wenn man ausschließlich auf die Reformation, die folgenden Religionskriege und den Nationalsozialismus blickt. Welches Imperium?

Die Wiederherstellung der Einheit zwischen den Teilen des Imperium Romanorum scheiterte bis heute an der Unvereinbarkeit der Konzeptionen von Staat und Kirche der daraus resultierenden Gesellschaft. Hinter den Konflikten steht stets die Frage, welches das echte Imperium ist und welche Wege zur Wiederherstellung der verlorene Einheit eingeschlagen werden sollen.

Die Gründungsakte der Europäischen Union wurde in Rom unterschrieben. Hier ist die geistige Hauptstadt des Abendlandes, des Heiligen Römischen Reiches Deutscher Nation und der Europäischen Gemeinschaft bzw. Europäischen Union.

Das griechischbyzantinische Modell wird in Moskau, im Zarenreich, in der Union der Sowjetischen Sozialistischen Republiken und in der Gemeinschaft der Unabhängigen Staaten weiterentwickelt.

Konstantin der Große und seine Nachfolger in Konstantinopel und Moskau sind für die orthodoxen Gläubigen die Stellvertreter Gottes auf Erden. In der Staatengemeinschaft der 15 orthodoxen Kirchen leben die Patriarchen in Harmonie bzw. »Symphonie« mit dem Herrscher. Soweit die Theorie. In der Praxis kann der orthodoxe Patriarch nur der zweite Herr im Staate sein. Der Zar bzw. Generalsekretär der KP oder Präsident hat den Vorrang.

Diese östlichen Gesellschaften versuchen, die aktuelle Krise durch eine materialistisch-rationale Anpassung an die Normen des Westens zu überwinden.

Ein gemeinsames Konzil aller Bischöfe Europas fand nicht statt. Die orthodoxen Patriarchen, die nach der Demontage des Eisernen Vorhangs ohne einen anerkannten Basileus ungeschützt waren und das Elend und Chaos im Osten voraussahen, denunzierten daher auf einem Konzil in Konstantinopel unmittelbar nach dem Zusammenbruch des Ostblocks die Transformation als Proselitismus.

Dieses Dilemma und die dogmatische Position ist weder neu noch ein Vorrecht des Morgenlandes. Nach dem Zusammenbruch des Westreiches 476 dürfte die Lage nicht viel anders gewesen sein, aber mit umgekehrten Vorzeichen. Das »Neue Rom« war damals intakt, das alte Rom zerstört. Heute ist das »dritte Rom«, Moskau und die GUS, in Not, während die EU, die USA, die NATO, der IWF etc. die ganze Welt beherrschen.

Globalisierung ist an die Stelle älterer Formen des Expansionismus (u.a. Imperialismus) getreten und genießt eine heute weltweite Akzeptanz. Das Imperium muß nicht länger militärisch neue Gebiete erobern, heute gilt es, unter den Aufnahmekandidaten auszuwählen.

Wie im Rom des 5. Jh. fragt man sich im Osten heute, wie es weitergehen soll, was man zur Überwindung der Blockade unternehmen kann, und welches neue Modell angesichts der allgegenwärtigen Krise eine Überlebensstrategie sicherstellen kann.

Nach dem Zusammenbruch des antiken Rom gab die alte, teilweise noch heidnische Elite den Christen die Schuld am Untergang. Sie hätten die Autorität des Kaisers und die Wehrfähigkeit untergraben.

Von heute aus betrachtet, überrascht, daß das prosperierende, ausschließlich auf den Fundamenten des Christentums gegründete »neue Rom« Konstantinopel von Westrom nicht als Rettungsanker gesehen wurde. St. Augustinus nahm dieses Modell – noch von den Römer gestaltet und geführt – nicht einmal wahr. Er sah nur den Bischof von Rom, den Nachfolger und Hüter des einzigen Imperiums, weil Jesus Apostel Petrus und Rom als Grundstein der universalen Kirche bestimmt hatte.

In dem Machtvakuum im Westen nach dem 5. Jh. schritten die Päpste ohne einen Kaiser an ihrer Seite in der Tat in den Fußstapfen der römischen Caesaren. Auf die Fiktion der »Konstantinischen Schenkung« zugunsten der Bischöfe von Rom antworteten die Griechen mit dem Mythos des Apostels Andreas, der als älterer Bruder von Petrus der »erste Apostel« gewesen sei. Auf diese Weise sollte das petrinische Prinzip mit Petrus als Gründer der Universalkirche in Frage gestellt werden.

Unabhängig von diesen Wunschträumen bleibt die Tatsache bestehen, daß weder die Päpste das »neue Rom« als Modell noch die Griechen das Primat des Heiligen Stuhls Petri akzeptieren konnten. Wenn man der Logik dieser historischen Erfahrung folgt, fällt auf, daß vor dem Zusammenbruch der griechischen Herrschaft in Konstantinopel und während der Krise der russischen imperialen Strukturen nach dem Ersten Weltkrieg, während der Oktoberrevolution von 1917 sowie während der samtenen Revolution von 1989 die Erwartungen an »Europa« unübersehbar waren.

Eine geistliche Verständigung jedoch, wie sie das Konzil von Florenz 1439 noch anvisiert hatte, wurde seit der Zurückdrängung der Türken aus Zentraleuropa nicht mehr in Betracht gezogen. In unseren Jahrhundert wurde in Namen des Marks und Kommunismus im Osten und des Nationalsozialismus im Westen die Beseitigung des Klassen bzw. Rassenfeindes sowie die ideologische Eroberung der ganzen Welt angestrebt.

Diese Synthesen christlicher Häresien waren in Wirklichkeit mißlungene Modernisierungsversuche, kriminelle Bemühungen, um mit der modernen Welt Schritt zu halten. Vor einem weiteren »geistlichen« Horizont sind sie auch als verzweifelte Versuche zur Herstellung der Einheit des einzig wahren Imperiums zu interpretieren.

Der serbische Vorstoß für eine Gemeinschaft aller Slawen und wenn möglich aller Orthodoxen und die zu befürchtende Wiedereröffnung der großen Konfrontation mit »Europa« weckt schlafende Hunde des Krieges am Limes.

Die Wiederherrichtung des Eisernen Vorhangs und des Status quo ante 1989, natürlich in einer neuen Form, ist wieder in den Bereich des Möglichen gerückt.

Für Serbien dies ist schon die Realität, wie die Einrichtung eines »Zentrums zur kulturellen Dekontamination« in Belgrad bezeugt.


Der antike und der religiöse Limes

 

Seit 1600 Jahre gibt es am Limes Konflikte zwischen Ost und Westrom. Zuerst waren es militärische Auseinandersetzungen mit den Barbaren, danach in Byzanz religiös motivierte Kämpfe zwischen Orthodoxen und Katholiken, später zwischen Muslimen und Christen und in unserer Zeit zwischen Kommunismus und Kapitalismus.

Im Kosovo-Konflikt finden wir die Schatten aller dieser Kämpfe wieder, deshalb werfen wir noch einmal einen Blick auf Traditionen und Erfahrungen eines genuinen Volkes vom Limes: auf die Rumänen. Dieses oströmische Volk, das unter der Herrschaft von Griechen, Slawen, Madjaren und Türken stand, überlebte dank einer eigenständigen Synthese zwischen dem römischen Erbe und der barbarischen Erfahrung.

Die Erben der östlichen Romanität, die Rumänen, haben in der Welt einen schlechteren Stand als ihre Verwandten im Westen (Franzosen, Spanier etc.) und als zahlreiche Völker, die später christrianisiert worden sind.

Die Rumänen leben zwischen Slawen, und ihr Tor zum Westen ist eng. Die Suche nach einer Formel, die sowohl den Frieden mit den Nachbarn als auch eine Integration in »Europa« erlaubt, ist ihre Aufgaben am Limes, wo die Auffassungen über Kirche und Staat so verschieden sind, daß der Krieg im Süden wieder ausgebrochen ist.

Vor diesem Hintergrund hat sich Bukarest, im Unterschied zur slawischen Achse Belgrad–Moskau, entschlossen, nach einem Jahrzehnt Vorbereitung den Dialog mit Rom auf eigenem Boden zu eröffnen. Es ist nicht die erste Hinwendung der Rumänen nach Westen.

Nach der Niederlage der Türken vor Wien und der Verlagerung des türkisch-muslimischen Vorhangs in die Karpaten haben die Orthodoxen aus Transilvanien dem Papst als primus inter pares der Christenheit akzeptiert. Es folgten die Trasilvanische Schule (Scoala Ardeleana) und die nationale Wiedergeburt.

Es ist nicht verwunderlich, daß Griechen, Slawen und Serben gegen diese Emanzipation als Verrat am rechten orthodoxen Weg kämpften. Sie erreichten die Isolierung und danach sogar die Vernichtung dieser Union mit Rom. Erneut unter slawisch-griechischer religiöser Kontrolle, beschränkte sich Bukarest auf eine kulturelle und freimauerische Beziehungen zum Westen.

Die Ereignisse im Kosovo und der Dialog zwischen Papst Johannes Paul II. auf der einen und Präsidenten Emil Constantinescu und Patriarch Teoctist auf der anderen Seite dokumentieren die militärischen und religiösen Spannung am Limes. Sollten die Gespräche scheitern, werden sich besonders die ethnische Minderheit der Madjaren in Transilvanien und im Banat selbst artikulieren und den Status quo aufkündigen.

1997 hat Bukarest Nord und Südbessarabien sowie das Hertza Gebiet und die Schlangeninsel ohne Widerstand an die Ukraine abgetreten, daher ist zu erwarten, daß es auch im Westen keinen Widerstand gegen eine weitere Amputation seines Territioriums leisten wird. Das Scheitern Groß-Rumäniens ist nicht nur in der Erinnerung der Rumänen präsent.

Ein vollständiger Verzicht auf die »orthodoxen Ketten« konstantinopolitanische und moskowitische Prägung, wie ihn Bukarester Intellektuelle vor dem Zweiten Weltkrieg forderten, ist heute nicht mehr nötig. Es wird ein neues Modell gesucht, das sowohl den eigenständigen Traditionen als auch dem Gleichgewicht der Kräfte auf dem Balkan Rechnung tragen soll: Ziele sind die Möglichkeit einer Hinwendung nach Westen durch die Anerkennung des Papstes als Primus inter pares der christlichen Patriarchen sowie die Verhinderung von militärischen Auseinandersetzungen.

An der Nahtstelle zwischen Römern und Barbaren, Ost und Westrom, Slawen und Germanen sowie Muslimen und Christen sowohl westlicher als auch östlicher Prägung sind Konflikte am Limes unausweichlich. Die einzige Lösung ist die Wiederherstellung der Einheit des Imperiums – nicht auf totalitären Strukturen, sondern auf westlichen Prinzipien von Recht, Freiheit und Menschenrechte gegründet.

Verglichen mit den Gräben, die die christliche Zivilisation von anderen Kulturen wie dem Islam trennt, ist der gegenwärtige Konflikt ohnehin ein Streit innerhalb der Familie, für den eine Lösung nicht allzu schwer fallen sollte. Der »Kampf der Kulturen«, den Samuel P. Huntington voraussagt, ist die vielleicht größte Herausforderung für die »Neugestaltung der Weltpolitik im 21. Jahrhundert«.

Der Krieg in Jugoslawien

Nach dieser Darstellung einiger Begriffe und Gedanken der europäischen Geschichte und Kultur, stellen wir fest, daß alle Akteure und das Szenario der Vergangenheit im Krieg in Jugoslawien wieder präsent sind.

Im 4. Jh. spaltete sich das Imperium Romanorum in Ost und West. Im 7. Jh. übernahmen Griechen und Serben die Macht über die östliche Romanität. Mit dem Großen Schisma um die Jahrtausendwende tauchten die Madjaren und die Rumänen mit verkehrten Vorzeichen am Limes auf. Die christianisierten »Barbaren« kämpften in apostolischer Mission in Kroatien, Banat und Transilvanien, die »Romanen« hingegen wurden als orthodoxe Untertanen der Griechen und Slawen im feindlichen Lager gehalten.

Im 14. Jh. übernahmen die Türken das Erbe Ostroms und setzten den Konflikt mit dem Heiligen Römischen Reich und Österreich fort. Im 18. Jh. wurde das orthodoxe Rußland mit Hilfe der Protestanten in die europäische Staatengemeinschaft aufgenommen und versuchte, das Osmanische Reich zu besetzen und Ostrom in slawischem Gewand wiederherzustellen.

Die westlichen Mächte verhinderten diese Bestrebung bis zum Ersten Weltkrieg, als die Reiche in Istanbul, Moskau und Wien zusammenbrachen. Zwischen den Weltkriegen wurde der Kampf zwischen Ost und West von slawischen Kommunisten und germanischen Nationalsozialisten bis zum Zusammenbruch dieser modernen Häresien fortgeführt.

1989 stand die Tür für einen Dialog zwischen Ost und West wieder offen, aber es folgten orthodoxe Verweigerung, soziopolitische Stagnation und ökonomisches Chaos. Eine Gelegenheit zu prüfen, wie ernst das westliche Angebot gemeint war, ergab sich daher nicht. So wundert es nicht, daß die Einheit der Christen keine nennenswerten Fortschritte machte.

Der Krieg auf dem Balkan ist nur die logische Folge. 1999 ist am Limes Krieg ausgebrochen, weil die Serben wieder das ethnisch säubernde Gewand angezogen haben, in dem sie unter der Schirmherrschaft der Byzantiner dorthin kamen, wo sie heute leben. Wieder agieren sie als Sperrsitze der slawisch-griechischen Welt gegen den Westen, heute in Gestalt der NATO, wie sie früher gegen Römer, Kreuzritter, das Heilige Römische Reich Deutscher Nation und Österreich (Ungarn).

Auch der Verteidigungskampf gegen das Dritte Deutsche Reich steht in gewisser Weise in dieser Kontinuität. Nicht zufällig ging er einher mit einem blutigen Bürgerkrieg gegen die von den Deutschen und Italienern gestützten Ustascha-Kroaten. Die orthodoxen Griechen sind selbstverständlich, organisch auf der Seite der Serben. Konstantinopel hat die Südslawen auf dem Balkan angesiedelt.

Die Griechen sind aber heute insignifiant als Zahl und Macht. Außerdem sie sind Teilbestand der NATO und EU geworden. Ein Ausbruch aus der westlichen Staatengemeinschaft würde für sie eine Wiederholung des Schicksals der Byzantiner aus Konstantinopel v. 1453 bedeuten.

In der muslimische Millionenmetropole am Bosporus leben heute noch einige Tausende Gläubige des ökumenischen Patriarchen Bartolomeus I., allesamt von den Spenden reicher Griechen aus USA. Moskau, der Mittelpunkt der orthodoxen Welt und die Hauptstadt aller Slawen, kämpft mit materiellem Beistand des Westens derzeit um die Wiederherstellung der Macht im riesigen euro-asiatischen Raum und des Ansehens in der Welt. Andererseits ist die messianische panorthodoxe und panslawistische Aufgabe allgegenwärtig.

Die Bewerbung Jugoslawiens um einen Beitritt zum slawischen Verbund von Rußland und Weißrußland hat Moskau in eine Identitätskrise gestürzt. Der Patriarch aller Russen, Alexei II., reiste ebenso nach Belgrad wie Regierungsvertreter und Kriegsfreiwillige. Der radikale Flügel des Panslawismus glaubt, daß seine Stunde geschlagen habe. Andererseits werden die Entscheidungen über Orthodoxie und Slawentum in Moskau und nicht in Belgrad getroffen.

Die Türken sind fest in Konstantinopel verankert und haben unter der grünen Fahne des Propheten die Aufgabe des Ostreichs bis zur Auflösung der Macht der Sultane erfüllt. Heute träumen sie von der Erneuerung des Reiches von Turkmenistan bis Albanien und Afrika oder einem Machtzuwachs durch eine Integration in die EU. Sie sind aber wie ihre traditionellen Feinde, die Griechen, »Gefangene« der westlichen militärischen Allianz. Ein vollwertiger EUBeitritt samt Integration in die EuroSphäre setzt eine Übernahme des Christentums voraus bzw. die Anerkennung des Führungsanspruchs Roms. Keine der Alternativen ist derzeit realistisch. Deshalb versuchen sie, die islamischen Brückenköpfe, die sie in der jahrhundertelange osmanische Herrschaft aufgebaut haben, zu stärken. Auf die Unterstützung der muslimischen Welt ist in dieser Hinsicht Verlaß.

Die Erinnerung der Madjaren an ihre glorreiche apostolische Mission an der Grenze zu Häretikern und Schismatikern ist wieder wach geworden. Die Ungarn haben nicht vergessen, daß Kroatien, Transilvanien und das Banat einst zur Stephanskrone gehörten.

Die Integration in NATO und EU betrachten sie als eine Grundlage zur Infragestellung des Vertrags von Trianon (1920), der das ungarische Trauma des Jahrhunderts darstellt. Die ungarische Minderheit im Banat und in Transilvanien wird bald eine internationale Rolle spielen. Aber wie Athen und Ankara ist Budapest den europäischen Interessen untergeordnet, die nicht notwendig mit den ungarischen Bestrebungen deckungsgleich sind.

Das westliche Imperium, die »Christenheit«, »Europa«, das Abendland kann sich nicht passiv verhalten, wenn es an der östlichen Grenze, am Limes herausgefordert wird. Besonders der regressive Status quo, wie ihn die Orthodoxie seit 1989 praktiziert, ist nicht zu tolerieren, weil das menschliche Elend und das Chaos eine Reaktion verlangt – und sei es eine »militärisch-humanitäre« (s. Ulrich Beck).

Der Krieg in Jugoslawien hat das Prestige der Angelsachsen als führende Kraft der NATO in der ganzen Welt gefestigt. Die Aktion gegen die weißen orientalischen Christen in Jugoslawien hat, auch wenn es »nur« Orthodoxe sind, bewiesen, daß die USA nicht nur farbige »Ungläubige« in Vietnam, Somalia, Irak usw. militärisch bestrafen können. Andrerseits löst der Anspruch, westliche Werte auch außerhalb des Limes durchzusetzen, Befürchtungen in den »verspäteten Nationen« der Dritten Welt aus.

Es fällt auf, daß die USA eine Bestrafung Großbritanniens, Chinas, Rußlands etc. wegen der ethischen und religiösen Konflikte in Belfast, Tibet oder dem Kaukasus nicht in Betracht ziehen. Auch in Moldawien ist seit Jahren die 14. Russische Armee stationiert. Das Land ist damit praktisch (halb) besetzt und weder die NATO noch die USA fühlen sich verpflichtet, militärisch oder diplomatisch zu intervenieren.

Eine Intervention wie im Kosovo ist undenkbar, obwohl auch diese Region außerhalb des westlichen Limes liegt. Gleichzeitig spüren die USA als Siegerin zweier Weltkriege, daß sich das weltpolitische Schwergewicht seit der erfolgreichen europäischen Einigung wieder in die Alte Welt zurückverlagert.

In der Zukunft werden die Nordamerikaner und ihre Verbündeten in Kleinasien (Israel) an Einfluß verlieren. Der Nordamerican Way of Life und der Holocaust sind Begriffe des 20. Jahrhunderts. Deshalb ist verständlich, daß die USA dieser Machtverschiebung entgegenwirken wollen, bis eine eigene adäquate Antwort auf die neue Herausforderung gefunden ist. Diese Tendenz wird transparent, wenn man bemerkt, daß die militärische Intervention in Jugoslawien nicht unbedingt den europäischen Interessen entspricht.

In Europa werden andere Formen der Zusammenarbeit von Slawen und Germanen, von Katholiken, Protestanten und Orthodoxen gesucht und benötigt, als sie zur Zeit von der NATO auf dem Balkan praktiziert werden. Papst Johannes Paul II., der Patriarch des Abendlandes, hat die militärische Intervention in Kroatien und BosnienHerzegovina und deren Loslösung von Belgrad begrüßt. Auch besuchte er Sarajevo und Kroatien.

Die Überquerung des Limes durch die Bombardierung Belgrads hat der Papst allerdings nicht gebilligt und forderte die Beendigung des Krieges. In diesem undurchsichtigen Gestrüpp der ethischen, religiösen, ökonomischen, militärischen usw. Interessen und Motivationen werden die Schatten der beiden römischen Imperien deutlich.


Auf dem Balkan haben sie sich getrennt, hier testen sie 1999 die Möglichkeit der Wiederherstellung der Einheit der Welt. Nicht umsonst bemerkte Talleyrand, der Diplomat Napoleons »le centre de gravitation du monde n'est ni sur l'Elbe ni sur l'Adige, il est làbas aux frontières de l'Europe, sur la Danube«.


www.viorel-roman.ro

Diesen Post teilen
Repost0
20. Juli 2013 6 20 /07 /Juli /2013 00:55

Antisemitismul ortodox

Premierii evreii Petre Roman si Mihai Razvan Ungureanu au fost dati jos din functie intempestiv (ca evreul Primakov la Moscova) pentru a nu putea candida la singura demnitate decisiva in Romania si Rusia, cea de Uns al Celui Atotputernic, Intaistatator al Statului si Bisericii, pentru ca, dupa cum bine se stie, Patriarhul si clerul pravoslavnic sunt salariatii smeriti ai Presedintelui.

Evreii au rolul de intermediari cu lumea apuseana, de modernizatori a societatii cronic subdezvoltate din Romania si Rusia. Ortodocsi si evreii isi urmaresc interesele lor divergente si de obicei minoritatea e intr-o pozitie defavorabila. Vezi cresterea si descresterea influentelor evreesti in Rusia (ca in Romania etc.) in ultimele doua secole analizata exhausiv de Alexandr Soljenitzin.

Criza din 2007 a readus in discutie rolul evreilor intr-o forma mai voalata decat in razboului mondial II, cand  jidanii si tiganii, dupa terminologia antisemita a vremii, erau considerati vinovati de toate relele si deportati in Transnistria sau fugeau in Palestina. Si acum vinovati sunt tiganiii, care discrediteaza neamul si bancherii, 1% (majoritatea evrei) care exploateza 99%. (dupa ziarul BURSA)

Cine-i vinovat? Majoritatea ortodocsilor spun ca evreii conduc lume, finantele. Bancile lor au infiintat Sistemul federal de rezerva, Banca Centrala a USA, o institutie particulara, condusa de Greenpan (originar din Romania), arhitectul crizei si actualmente de Ben Shalom Bernanke. FMI conduce tara pe fata.

In realitate, atat in trecut, cat si in tranzitia actuala, ortodocsii sunt depasiti de cerintele rationalitatii occidentale, pe care nu o intelag. Ca urmare nici nu o accepta. Pe de alta parte ei se vad mereu nedreptatiti de occidentali, cu care in mod paradoxal nici nu vor sa stea sincer de vorba. Refacerea unitatii crestine cu Roma, singura cale care ar debloca energiile folosite in diversiuni, minciuni cusute cu ata alba, este amanata la calendele grecesti.

Paradoxal ortodocsi se considera superiori fata de catolici si protestanti, asa ca vina situatiei lor precare nu poate fi decat a acestora. Dar occidentalii sunt prea puternici pentru a risca o confruntare. Asta a demonstrat Razboiul Rece dintre ortodoxo-comunisti si capitalistii, individualistii din vest. O noua Cortina de Fier, care sa protejeze oarecum primitivitatea die est, e acuma inacceptabila.

De aceea antisemitismul ortodox este de fapt o forma de antioccidentalism cu traditie, mai veche decat Marea Schisma 1054. El incepe cu incompatibilitate dintre greci si romani, dintre greco-ortodocsi si romano-catolici, dintre orient si occident. Atat antisemitismul cat si antioccidentalismul nemarturisit vor dispare cand ortodocsii si occidentalii refac unitatea in diversitate crestina. In caz contrar se revine la cunoscuta despotie orientala.

www.viorel-roman.ro

Un răspuns la Antisemitismul… ortodox

    Enigmescu spune:
    28 mai 2012 la 23:13

    DREPT LA REPLICĂ

    Cine citește acest așa zis articol semnat de Viorel Roman (care, dincolo de numele său de „roman”, nu prea are nimic în comun cu românismul) are toate motivele să râdă cu gura până la urechi. Ceea ce reușește să debiteze în faimoasa „publicație” sunt pur și simplu refulări personale cu iz religios dar, atenție, fără a avea habar de realitățile lumii în care trăim sau măcar în realitățile istorice prin care au trecut împreună atât creștinii cât și evreii. N-am găsit nici măcar un singur exemplu concret care să demonstreze în scrisul venerabilului „publicist” faptul că ortodocșii (cel puțin cei români) ar fi antisemiți, în schimb speculează și face afirmații expunându-și pur și simplu un punct de vedere absolut părtinitor.

    Pentru știința dumnealui (și a celor care ar putea să creadă spusele sale), ideea de popor ales n-a apărut la români sau la creștini, ci tocmai evreii au inventat și apoi menținut această teorie „ariană” (adică de rasă superioară) cu scopul declarat fățiș de a subjuga și stăpâni popoarele lumii. Ura rasială a început odată cu declararea poporului evreu drept singurul popor capabil să se mântuiască și să dobândească promisiunile lui Dumnezeu. Asta pe de o parte, ca să o luăm în ordine oarecum cronologică.

    Pe de altă parte, a vorbi deschis despre sionism și enormele prejudicii aduse de elita mondială EVREIASCĂ de-a lungul timpului atât propriilor conaționali cât și popoarelor lumii nu înseamnă antisemitism, ci o simplă exprimare a unor adevăruri istorice care nu incriminează cu nimic pe evreii simpli, pe evreii care nici ei înșiși nu cunosc starea reală a politicii subversive dusă de factorii decizionali ai țării lor. Asta așa, ca să nu mai comentăm, spre exemplu, despre vânzările din spatele frontului și atrocitățile și barbariile comise de unii evrei în perioada Celui de-al Doilea Război Mondial, sau despre cine a fost în spatele creării vestitului comunism- mai ales în Rusia pravoslavnică la care venerabilul scriitor face referire cu atâta zel și patos demn de un cronicar.

    În aceeași ordine de idei, țin să precizez că la cârma țărișoarei noastre s-au aflat (mai ales după 89) o serie de personaje de origini semite, fără ca Biserica Ortodoxă Română să aibă vreodată vreo zvâcnire (măcar de orgoliu) prin care să dea un semn că are ceva împotriva evreilor. Dimpotrivă, și tocmai din această cauză ne aflăm astăzi la stadiul de cobai ai Europei, de țară secată de resurse (mai ales umane). Iar aici cred că se pretează exemplul guvernatorului Băncii Naționale a României care, cred că nu mai e un secret pentru nimeni, a fost și a rămas tot un evreu la origini. Cum-necum, la cârma destinelor economice ale României se află întotdeauna un evreu. Asta e, nu putem ascunde asta pe după deget. Și ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, BOR n-a schițat nici un fel de gest când vestiții emisari (SAMSARI, în traducere liberă) ai FMI și BM, emisari de origini nu tocmai creștine (J. Franks fiind mormon, o religie interzisă în unele state ale lumii), au hotărât ca românii să devină proscrișii planetei- după cei ai țărilor africane, desigur.

    În realitate (ca să-l parafrazez pe distinsul scriitor de gogorițe), atât în trecut, cât și în tranziția actuală, ortodocșii NU sunt depășiți de cerințele raționalității occidentale, ci sunt foarte adânc ancorați în realitățile cotidiene pe care tocmai unii evrei ni le dictează. Spre deosebire de frații lor evrei însă, românii ortodocși (și bănuiesc că și cei catolici) sunt cu mult mai primitori și mai maleabili, mult mai omenoși și mai miloși din fire, ceea ce-i face de multe ori ținte sigure pentru vânătorii de chilipiruri. Ce vreau să spun cu asta, că românii nu gândesc numai/doar cu mintea, ci și cu inima! Cu alte cuvinte încă își mai folosesc bunul simț, rușinea de oameni și frica de Dumnezeu (ceea ce noi numim conștiință), adică exact preceptele creștinești după care se conduc și pe care le dezvoltă tocmai în sânul Bisericii Ortodoxe.

    Acestea fiind zise, să vă fie rușine d-le Roman că arătați cu degetul spre creștinism făcându-l de sorginte antisemită!!! Habar n-aveți cu ce se mănâncă creștinismul, vorbiți ca un simplu „outsider” și vă obosiți degeaba, în speranța că, probabil, vă veți auzi propriile bazaconii și le veți crede. Încă un lucru mai am de adăugat aici, și anume că ortodoxia nu trebuie să facă nici un fel de compromis ca să fie pe placul oamenilor de azi, oameni care nu vor să-și schimbe obiceiurile și apucăturile deșănțate. Ortodoxia rămâne principala armă de luptă împotriva tarelor societății noastre și, fie că vrem sau nu să acceptăm, nu este învechită în nici un fel tocmai pentru că ea se adresează oamenilor „moderni” de azi. Creștinismul apusean „a apus” pentru că a făcut compromisuri și apoi a încercat să îndrepte relele făcute prin adoptarea de alte compromisuri…compromițătoare, adică a intrat într-un fel de cerc vicios.

    NU noi suntem păgâni, d-le Roman, nu noi l-am crucificat pe Fiul lui Dumnezeu ca sângele Lui să cadă blestem asupra urmașilor, dacă înțelegeți aluzia.

 

Diesen Post teilen
Repost0