ORTODOXIE ŞI EUROPENISM: PUNCTE DE VEDERE
Motto: "Ortodocşilor, greu de convins în privinţa beneficiilor eshatologice
ale papalităţii, li se vorbeşte în schimb despre avantajele politice ale "unirii cu
Roma", despre potenţialul progres economic şi despre valoarea civilizaţiei şi a
culturii europene." (Mircea Platon)1)
De multă vreme, se vorbeşte în spaţiul public de asocierea instituţională,
prin Biserică, a credinţei creştine la Uniunea Europeană, urmându-se cam aceeaşi
procedură, ca în cazul asocierii economice, politice, statale, cu paşi şi foi de parcurs,
cu negocieri, cu termene, cu acquis-uri etc. Demersul n-ar stârni prea multă
nelinişte, nici măcar împotrivire, dacă nu s-ar referi exclusiv la Biserica Ortodoxă
şi, în cazul nostru, la Biserica Ortodoxă Română, pentru că, se susţine, bazele U.E.
ar fi fost puse încă de pe vremea Sfântului Imperiu Roman(de naţiune germană).
Am avut multe discuţii pe această temă cu distinsul nostru colaborator,
domnul Viorel Roman, profesor doctor, consilier academic la Universitatea din
Bremen, care are o vastă publicistică în ţară şi în străinătate, foarte citită în mediul
academic intern şi în rândul românilor din afara ţării.2) Domnia sa are puncte de
vedere, mai mult sau mai puţin argumentate, care, toate converg spre ideea nevoii
unui real progres al românilor în lumea de azi, globalizantă şi foarte mişcătoare. De
aceea, încercăm în rândurile următoare să armonizăm nişte puncte de vedere şi să
găsim deschideri şi direcţii noi, fără a avea pretenţia de ultim cuvânt3), nici de a ne
constitui în atacanţi ai persoanei cuiva, necum ai prietenului şi colaboratorului
nostru.
Unii analişti pleacă în abordarea problemei în cauză de la premisa că
valorile promovate şi puse în operă pentru a genera bunăstare în Europa sunt cele
care ar purcede de la doctrina socială (şi politică) a Bisericii romano-catolice, a
"vechii Rome" iar toate ţările ortodoxe, aflate sau nu în UE (România, Bulgaria,
Grecia, Cipru, Serbia, Muntenegru sau Kosovo) sunt incompatibile cu civilizaţia
europeană. Aceasta pentru că, chipurile, respectivele ţări ar fi "năclăite în sosul
antioccidental", s-ar afla în "faliment moral şi financiar" generat de însăşi
apartenenţa lor la cultul creştin primar/ortodox şi de "duplicitatea atavică greco- slavă" care blochează refacerea legăturilor cu Apusul, iar "drepturile omului
occidental sunt inacceptabile pentru clerul ortodox". (Sic!)
Mai mult, alţi comentatori aproape că delirează susţinând că "în fostul
Lagăr, nostalgia după dictatura ortodoxo-comunistă este peste tot prezentă",
izvorâtă din "năpasta ortodoxo-comunismului lui Lenin",(în fapt incitat de
germani!!) iar "lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi
constantinopolitane ("Constantinopolul grec – eternul duşman al latinilor...") de mai
bine de un mileniu atârnă de urmaşii legiunilor pierdute de la Dunăre, românii". În
plus, "dialogul cu Roma este subminat la Bucureşti", Patriarhul Ortodox al ţării şi
preşedinţii "...Escu" de până acum visând că România o să fie "a patra Romă",
după Constantinopol şi Moscova şi asta prin menţinerea românilor în "izolaţionism
naţionalist". În consecinţă, "Românii sunt astăzi, atât din punct de vedere politico-
militar, cât şi duhovnicesc supuşi pravoslavnicilor, greco-ortodocşii fiind în U.E. de
facto toleraţi". (Sic!)
Ar lua mult timp şi spaţiu pentru a analiza fiecare astfel de aserţiune, a-i
vedea dedesubturile şi argumentele şi a aprecia dacă şi cât se poate accepta sau
respinge. Aşa încât nu facem decât o primă constatare: cea mai mare parte a acestor
afirmaţii nu sunt convingător argumentate sub niciun aspect: istoric, social, politic,
doctrinar, ideologic, geografic etc. iar a celor unde apare o brumă de argumente iese
la iveală în toată splendoarea ei insuficienta informare, chiar ignoranţă, mai ales în
istoria creştinismului (ca să nu mai vorbim de bazele lui), a Bisericii creştine, mai
cu seamă a celei primare / ortodoxe, a dogmaticii ortodoxe, a organizării bisericeşti,
a psihologiei sociale şi altele şi altele.
Nu că am fi noi tobă de carte pe această temă, dar, măcar o răsfoire a
enciclopediilor şi consultarea unui număr important de lucrări ne-au facilitat
obţinerea unor date, idei, principii şi evoluţii necontestate încă.
Profesorul Viorel Roman şi-a exprimat, la una din întâlnirile noastre părerea
că trăim vremurile unui Război Rece între creştinii occidentali şi ortodocşi. Am
făcut apel cu acel prilej la un adevăr istoric şi anume că între aceste comunităţi
"războiul rece" a început undeva în a doua jumătate a secolului al IV-lea, când Papa
Damasus (366-384) a susţinut că aşa-numitul "verset petrin" din Evanghelia după
Matei (16:18), pe care-l cităm în limba latină: "Tu es Petrus et super hanc petram
aedificabo ecclesiam meam" (Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica
mea)4) constituie baza teologică şi scripturistică pe care se întemeiază pretenţiile
privind jurisdicţia universală ("jure divino") a episcopului Romei. Ulterior războiul
s-a înteţit ajungându-se la forma sa "caldă", în timpul cruciadelor (mai ales a patra
1204) când au fost distruse lăcaşuri de cult ortodoxe şi s-a luat "pradă de război" tot
ce s-a putut lua: de la obiecte de cult şi moaşte de sfinţi, până la pereţi cu fresce,
mozaicuri sau icoane care acum se află prin tot felul de muzee sau biserici şi
mânăstiri din Apus. Ce-or fi căutând acolo? Şi asta într-o enumerare rapidă, doar.
Cam ăsta a fost rezultatul mult trâmbiţatei unificări creştine, din timpul Imperiului
Latin de la Constantinopol (1204-1261).Oare la căderea Constantinopolului sub
otomani, în 1453, Vestul a contribuit doar cu o "discordie", nu cumva cu voinţă şi
dorinţă, în principal?! Cald a fost războiul şi împotriva comunităţii ortodoxe
româneşti din Ardeal, când pe la 1700 tunurile bukowiste au ras de pe faţa
pământului biserici şi mânăstiri care, chipurile, erau prea "contemplative" şi nu
desfăşurau "activităţi utile Sfântului Imperiu", iar credincioşii obligaţi să se supună
Romei sub forma cultului greco-catolic.
Oprindu-ne cât de cât asupra a ceea ce separă Biserica Apusului catolic de
cea a Răsăritului Orodox, cu titlu de exemplu, pentru început, enumerăm, cu scurte
detalii "problemele" despre care s-ar putea spune că ţin şi de doctrină / dogmatică şi
de tradiţia istorică.
1) Divorţul a fost respins în dreptul canonic catolic abia după Sinodul de la
Trento (1563). La ortodocşi, divorţul este văzut ca o concesie excepţională dar
necesară, permisă slăbiciunii omeneşti. Însă doar până la a treia căsătorie pentru
care în slujbe sunt omise mai multe ceremonii de bucurie fiind înlocuite cu
rugăciuni de penitenţă. De la a patra căsătorie, nu se mai oficiază slujbe de cununie.
2) Împărtăşania copiilor la ortodocşi (cu anafură şi cu vin, respectiv trupul
şi sângele lui Hristos) este o continuare a tradiţiei bisericii primare, practicată şi de
Roma până în secolul al XII-lea, de atunci li se oferă copiilor doar ostia.
3) Legată de împărtăşanie este şi problema pâinii dospite oferită ca anafură
care a fost păstrată, ne spune istoria, de către Biserica catolică tot cam până prin
secolul al XII-lea.
4) Căsătoria preoţilor în Biserica ortodoxă este permisă numai înainte de
hirotonie, deci înainte de a deveni diaconi. Decesul soţiei atrage interdicţia
recăsătoriei. La catolici, celibatul clerului reflectă în primul rând principiul
"separării clerului de laici" şi crearea aşa-numitei elite spirituale. Conciliul Vatican
II (1963-1965) a extins mult motivele de anulare a căsătoriei, în general, sub
pretextul "indisolubilităţii căsătoriei". La ortodocşi, dimpotrivă, un preot căsătorit
creează o legătură psihologică clară cu laicii. Căsătoria este interzisă la "clerul
negru", respectiv călugări, rangurile arhiereşti.
5)Filioque („şi de la Fiul") o problemă într-adevăr de doctrină, înseamnă
afirmarea a ceea ce mărturiseşte „credo-ul (crezul, credeul) ortodox: şi întru Duhul
Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care de la Tatăl purcede...", deci nu purcede şi de
la Fiul, dar care „împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit". Doctrina
Filioque a fost respinsă la sinoadele II-VII, deci din secolul al IV-lea până în secolul
al VIII-lea. Ea a reizbucnit în Bulgaria ortodoxă, când orgoliosul rege Boris (secolul
IX), vrând să-şi "autocefaleze" clerul său aflat sub jurisdicţia Constantinopolului, a
permis misionarilor catolici să facă propagandă în favoarea lui Filioque. În final,
Bulgaria a respins această „erezie", respingere care, ciudat, a fost confirmată şi de
legaţii papali în anul 880. După cum se vede, lucrurile par oarecum ireconciliabile,
dar dacă luăm în discuţie modul de abordare al bisericii primare până prin secolul
al IX-lea, balanţa ni se parte că înclină în favoarea ortodocşilor. Pentru catolici
logica lui Filioque este: dacă Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, atunci el vorbeşte
direct prin gura "Locţiitorului" lui Hristos, adică PAPA.
6) Eplicleza – momentul Liturghiei când se invocă Duhul Sfânt pentru a
transforma pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos, este strâns legată de taina
împărtăşaniei la care ne-am referit mai sus.
7) Imaculata concepţie,dogmă care se referă la momentul cînd Fecioara
Maria a fost izbăvită de păcat, a apărut la catolici iniţial sub forma unei sărbători în
Franţa în secolul al XII-lea. Pentru ortodocşi momentul curăţirii este după ce Maria
a acceptat planul lui Dumnezeu, la Bunavestire, de a zămisli pe Fiul Său OM, ea
având voinţă liberă de a răspunde negativ la vestea arhanghelului Gabriel. În
Biserica catolică "imaculata concepţie" a fost decretată drept dogmă abia în 1854
prin Enciclica "Ineffabilis Deus" a papei Pius al IX-lea, esenţa ei fiind că Fecioara a
devenit fără de păcat (originar) în momentul zămislirii sale. Ni se pare că ceea ce
exprimă ortodocşii de fapt este însăşi condiţia umană: chipul lui Dumnezeu în om
este deformat de păcat dar niciodată distrus, încât omul mai are voinţă liberă, se
poate apropia mai mult de divinitate.5) Aşa se explică şi cinstirea ca sfinţi a
"drepţilor" din Vechiul Testament, fără a fi fost botezaţi.
8) Dar, marea problemă, stânca, obstacolul care separă cele două Biserici,
piedica piedicilor în realizarea "unităţii credinţei" este ceea ce îndeobşte este
cunoscut sub sintagma infailibilitatea papei. Este un concept şi o lege care a
acumulat mult pentru a construi o uriaşă structură de conducere menită să aibă
control deplin asupra întregii vieţi bisericeşti şi lumeşti seculare. Apogeul acestei
misiuni a avut loc în 1870. După cum arătam, încă din secolul III s-au manifestat
pretenţii de juristidcţie universală a Romei asupra lumii creştine. Marea Schismă
din 1054 a izbucnit ca urmare a scrisorii papei Leon IX trimisă patriarhului Mihail
Kerularios prin care episcopul Romei pretinde subordonare în numele originii
divine („jure divino") a puterii sale, reieşită din "versetul petrin" la care am făcut
referire, dar şi din alte texte evanghelice, interpretate ca fiind voinţa Mântuitorului
de a lăsa LOCŢIITOR al său în lume, prin Sfântul Petru, pe urmaşii acestuia din
scaunul Romei. Mai mult, papa Leon face referire la aşa-numita „Donatio
Constantini" (Donaţia lui Constantin), o scriere din care rezultă că Împăratul
Constantin ar fi acordat papalităţii supremă putere, document dovedit fals, el fiind
întocmit în secolul al VIII-lea, nicidecum de către împărat. Pe parcurs s-a mai făcut
apel şi la alte falsuri de acest fel: aşa-numitele decrete ale lui Pseudo-Isidor, unele
lucrări ale lui Toma d'Aquino etc.
Urmaşul lui Leon, papa Grigore al VII-lea, numit şi reformatorul papalităţii,
în „Dictus Papae" (Declaraţiile Papei) pretinde: „...jurisdicţie supremă universală nu
numai asupra Bisericii, dar şi asupra lumii laice". Aşa se face că s-a ajuns – dăm
doar un exemplu – ca la înscăunarea triumfală a papei Pius al XII-lea, în pretenţiile
monarhice şi imperiale ale episcopului Romei aproape să atingă paroxismul. Tiara
papală cu cele trei coroane a primit semnificaţia „...tu care eşti tatăl părinţilor şi al
regilor, conducătorul lumii, locţiitorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe acest
pământ".
Ceea ce s-a legiferat în 1870, sub pontificatul lui Pius IX, la primul
Conciliu Vatican, respectiv că papa, vorbind (decretând) ex cathedra, nu se poate
înşela, nu poate greşi în materie de credinţă, cumulat cu cele menţionate mai sus, au
fost reluate şi teoretizate/dogmatizate puţin mai târziu de papa Leon XIII în
Enciclica „Satis Cognitum" (Este îndeajuns de cunoscut) astfel: "pontifii care i-au
urmat lui Petru în episcopatul Romei au primit puterea supremă a bisericii, jure
divino... Sfântul Petru trăieşte şi emite judecăţi în persoană urmaşilor săi...Cum ar
putea îndeplini această funcţie fără puterea de a pomeni, interzice şi judeca, numită
mai exact jurisdicţie?
Faptul că un episcop are astfel de pretenţii/puteri este un lucru total străin
de tradiţia Bisericii primare. Cele şapte sinoade ecumenice (325-787) oferă cea mai
clară dovadă împotriva pretenţiilor papale, căci nicăieri în canoanele sau crezurile
lor nu se găseşte nicio dovadă în sprijinul autorităţii juridice supreme a Romei.
Sinodul Colcedon (451) sublinia clar în canonul 28: "...căci Părinţii au
acordat privilegii, după dreptate scaunului vechii Rome, pentru că era cetate
împărătească...De asemenea, legiferăm şi hotărâm aceleaşi lucruri privind
privilegiile preasfintei Biserici de la Constantinopol care este noua Romă să meargă
astfel ideea de jure divino, puterile/privilegiile fiind acordate de "Părinţi". De altfel,
canonul a fost acceptat şi de Biserica Apuseană, pe la 1274: pontifii romani nu sunt
singurii moştenitori ai făgăduinţei Mântuitorului. Primatul de onoare al Romei
("primus inter pares"), locul de odihnă al sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, nu
înseamnă supremaţia asupra întregii biserici.
Lucrurile sunt, deci, complicate şi multe, căci şi în dogmatica şi în practica
ritualurilor celor două culte creştine (slujbe, tipicuri, muzică, rugăciuni, iconografie,
sobornicie etc. etc.) sunt greu de cuantificat diferenţele. S-au scris biblioteci întregi
despre aceste teme, încât oricât ne-am strădui, n-am putea să ne referim decât la o
infimă parte a lor. "Unitatea credinţei" este o cerere pe care liturghia ortodoxă o
adresează divinităţii în ecteniile slujbei, încât problema care se pune este în ce mod.
Unii pretind că refacerea unităţii creştine "explică generozitatea Occidentului faţă
de pravoslavnici şi nu în ultimul rând, faţă de moldo-valahi." Care generozitate, care
pravoslavnici (adică ortodocşi), care moldo-valahi? Cine a rupt unitatea
creştină?Am adus câteva argumente istorice, puţine şi succinte, este adevărat, că
Apusul, prin pretenţiile sale de supremaţie universală asupra spiritului şi lumii
seculare s-a rupt de Biserica primară / a Dreptcredincioşilor / Pravoslavnicilor,
adică a Ortodocşilor. Încât, Răsăritul trebuie să fie rugat să accepte unirea cu
Apusul, nu invers! Şi apoi de ce moldo-valahi şi nu români? Problema unităţii
credinţei, a unificării bisericilor constă în "unificarea în Adevăr, întru Hristos". Cum
poţi să te uneşti cu cineva întru Hristos, vorbindu-i de orice altceva decât de
Hristos? Cum poţi convinge pe cineva că se va mântui, "împreunându-se, asociindu- se cu "locţiitorul lui Hristos", din motive de,. vezi Doamne, progres economic,
cultură şi civilizaţie europeană sau avantaje politice ce decurg din "unirea cu
Roma". Dialogul între cele două Biserici trebuie axat pe Adevăr în istorie, nu în
principal pe civilizaţie, politică, economie sau cultură în istorie. Alte instituţii au
atribuţii principale în aceste domenii (fără a respinge rolul cultural al Bisericii). Dar,
se vede treaba, tot ortodocşii sunt cei care întind mâna fraţilor catolici (ce a făcut
papa Ioan Paul al II-lea sau ce face actualul papă,Francisc se înscrie perfect pe linia
prozelitismului tradiţional al Bisericii Catolice precum şi în pretenţia de "împărat al
lumii! spirituale, dar şi seculare câtă vreme se implică în politica mondială), prin
pregătirea Sinodului Panortodox, pentru anul 2016, ultimul astfel de sinod având loc
în anul 787. Numai că unora le flutură mintea şi se întreabă: „Cine va prezida acest
Sinod, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului sau Vladimir Putin
"urmaşul Cezarului Imperiului Roman de Răsărit care...ar fi în măsură să taie nodul
gordian al refacerii unităţii creştine?" Aceştia habar n-au de ceea ce înseamnă
sinodalitate în ortodoxie! Dacă ar fi invitat Putin să participe la Sinod, de ce nu s-ar
„autoinvita" şi ceilalţi şefi de state sau de guverne din ţările ortodoxe şi n-ar emite şi
ei pretenţii să prezideze adunarea? Şi apoi, Patriarhul Bartolomeu nu se poate
sustrage canonului 34: nici cel care este cel dintâi să nu săvârşească nimic fără
încuviinţarea tuturor. Pentru că aşa ar exista unitatea între cele ale minţii iar lui
Dumnezeu i se va da slavă prin Domnul întru Duhul Sfânt". Exact ceea ce
menţionam mai sus cu privire la "ţinta" unităţii credinţei.
Se poate vedea clar că „diferenţele” între cele două culte creştine pot fi
armonizate (de altfel, s-au desfăşurat şi se desfăşoară slujbe comune cu diferiţi
pelerini chiar la nivel arhieresc foarte înalt). Singura piedică este inflexibilitatea
papei. Când episcopul Romei va renunţa la aceste pretenţii, unitatea creştina este
cvazi-realizabilă.
Apologeţii „orânduirii" spiritului pe principiile materialiste ale CECA –
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - strămoşul actualei Uniuni
Europene, născut în 1951, emit „emanaţii" absolut halucinante în ce priveşte „şansa
europenizării României": "Integrarea în Europa a moldo-valahilor trebuie
completată (pe lângă NATO şi UE – n.n.) cu dimensiunea spirituală, pentru a
ajunge la o emancipare naţională şi socială a tuturor românilor, de facto, nu numai
de jure. Iar aceasta se poate realiza numai prin refacerea unităţii cu Biserica
Romei... De un real folos în acest demers este Preafericitul Luician, cardinal
Mureşan, arhiepiscop major de Făgăraş şi Alba Iulia... Când va trece Carpaţii
Biserica Unită cu Roma a Preafericitului Cardinal Lucian Mureşan (Biserica greco- catolică)?"
Adică: "Măi moldo-valahilor, când vă veţi greco-catoliciza sau vă veţi
romano-catoliciza, abia atunci vă veţi emancipa! Nu v-a lăsat Ceauşescu, atunci
când a refuzat propunerea papei Paul al VI-lea ca greco-catolicii să treacă la
romano-catolicism, acum nu vă lasă pavoslanvicii ruşi şi grecii
constantinopolitani!"
Trei lucruri trebuie precizate, nu mai mult, pentru că textul citat lămureşte,
fără nicio nevoie de alte explicaţii, pe ce poziţie se situează susţinătorii unor astfel
de alegaţii. În primul rând, la ultimul recensământ din România s-au declarat
creştini greco-catolici 0,8% (150.593, cifră ce reiese din statisticile publicate în
2013) din populaţia ţării, adică vreo 160.000 de persoane (calculat la 20 de milioane
de locuitori), cărora nu putem decât să le urăm succes în opera de convertire a celor
vreo 15 milioane de ortodocşi români!!Adică aproximativ o sută de otodocşi pentru
fiecare greco-catolic. În al doilea rând, „preafericitul" Lucian a ajuns în ierarhiile şi
la titlurile care i se vântură pe criterii „Pas tout à fait catholiques"!!Gândindu-ne că
acest număr de enoriaşi îl are un protopopiat ortodox! Nu o spunem noi, au spus-o,
la vremea respectivă mass-media. În ultimul rând, dacă insinuăm prin astfel de
susţineri că greco-catolicii ar reprezenta "românii ardeleni" cărora le-a fost interzisă
credinţa în 1948 printr-un act administrativ abuziv, atunci să ne reamintim că ei s-au
născut pe la 1700 tot printr-un astfel de act, dar susţinut şi de tunurile generalului
habsburg Bukow. În context, amintim că la 1918 greco-catolicii au ieşit cu propuneri
să revină la ortodoxie, contracarând astfel uneltirile maghiarilor de a face din
România reîntregită „o dioceză a Bisericii romano-catolice". Şi apoi, de unde până
unde, cardinalul Lucian este "reprezentantul tuturor românilor dinafara graniţelor",
cine i-a încredinţat sau l-a ales în această " funcţie"?
Ne place, în schimb, foarte tare ideea că o „alianţă continentală Merke l- Putin" (sună a Hitler-Stalin - n.n.) ar deveni "centrul lumii". Deci PUTIN- ALIATUL NOSTRU, al OCCIDENTULUI – este SALVAREA!!
Adică pangermanismul, la care visează Angela Merkel, ca şi continuatoare
a acestei idei venite de undeva din ultimii două sute de ani şi panslavismul care are
izvoare şi mai îndepărtate în istorie. De altfel, preşedintele Federaţiei Ruse a
declarat că nu vede niciun rău în pactul Ribbentrop-Molotov!! În fond, ideea ar
putea fi susţinută şi de faptul că Vladimir Putin s-a implicat cu seriozitate şi succes
în apărarea creştinilor din ţările arabe (Egipt, Siria, Irak etc.) unde aceştia sunt
măcelăriţi sau forţaţi să ia drumul pribegiei. N-a făcut aproape nimic în acest sens
Occidentul european, nici SUA, decât că au provocat conflictele interne respective,
cu scopul unic de a-şi satisface interesele economice în primul rând. Se vede aceasta
şi din mimarea „alianţei" americano-europene în soluţionarea conflictelor intra- arabe. Primează aceste interese – control şi petrol – faţă de „democratizarea"
respectivelor state. SUA şi UE practică atât în Orientul Apropiat cât şi în Maidanul
de la Kiev strategia haosului controlat. Multă, multă lume, mulţi politicieni şi
analişti, mai pe faţă, mai pe ascuns, sunt adepţii acestei poziţii. Întrutotul de acord
cu ideea că o alianţă Merkel-Putin, în esenţă UE-Rusia, (se pare că distanţa s-a
scurtat prin axa Moscova-Budapesta) este un coşmar pentru civilizaţia anglo- americană, că SUA „sufocă" continentul european şi că ar săpa serios pentru
eşuarea proiectului european în forma sa actuală. Nu agreăm însă că aceste
„frecuşuri" şi-ar găsi originea în "diferenţele dintre potestantism şi catolicism, dintre
civilizaţia „maritimă" anglo-americană şi cea „continentală" europeană (Rusia
inclusă). Nu se va reuşi, spun mulţi, cum nu s-a reuşit de două milenii, să
construieşti ceva viabil şi fiabil pe plan social prin constrângerea spiritului de a o
lua într-o direcţie dirijată. BISERICA NU ESTE SLUJNICA SOCIETĂŢII,
BISERICA ESTE ÎNVĂŢĂTOAREA SOCIETĂŢII.
În încheiere, redăm fără nici un fel de comentariu câteva opinii exprimate
de cercetători, istorici, oameni de ştiinţă care au în preocupare tema pe care am
încercat să o expunem şi, mai cu seamă, pentru a le pune în oglindă cu părerile
desprinse din abordarea ei, deci puncte de vedere, cum anticipam în titlul articolului
nostru:
- "Grecii au fost primii Apuseni: spiritul Apusului, spiritul modern este o
descoperire greacă, iar locul grecilor este în lumea modernă. În centul spiritului
modern grec se află credinţa de neclintit în demnitatea şi valoarea persoanei.
Biserica primară a contopit rapid aceste valori cu mesajul Evangheliei, lucru despre
care Biserica Ortodoxă dă mărturie de atâta vreme. Dacă Biserica Apuseană ar fi
aderat la acest "elenism creştin", creştinismul apusean ar fi evitat multe din
capitolele sale neplăcute: puterea absolută, puterea asupra raiului şi iadului, dar şi
asupra pământului, inchiziţia (care a trimis oamenii la moarte nu pentru că trăiau
imoral, ci pentru că făceau afirmaţii care, pentru inchizitori, erau incorecte),
barbarismele în uciderea condamnaţilor, masacrarea nesupuşilor (ca la creştinarea
coloniilor), plecând de la convingerea că oamenii, în general, erau răi, formalismul
rigid (respectarea formelor exterioare prescrise), teologiile "liberatoare" (baza
ideologică a prozelitismului), indulgenţele ...credinţa că dacă Dumnezeu a vrut ca
omul să sufere chinuri, moarte, iadul pe veci, atunci este legitim ca oamenii să-i
facă să sufere pe cei nedoriţi6)
- "Ortodoxia adăposteşte un potenţial enorm, care atunci când va ieşi din
nou la iveală în toată splendoarea sa, va fi una dintre cele mai minunate forţe ale
binelui care există în lume...Biserica Ortodoxă este un organism viu şi are un
potenţial imens de a asigura binele de care are nevoie lumea." (Dr. John Thatcher –
Centrul de ştiinţe bizantine din Dumbarton Oaks – SUA)7)
Repetăm şi noi ceea ce este îndeobşte cunoscut, anume că niciuna din cele
trei mari religii, mozaismul, mahomedanismul, creştinismul nu a fost "revelată" în
Occidentul European, ci în Orient. Mai mult, Apusul latin "a furat" şi zeii vechilor
greci(Zeus, Afrodita etc.) şi i-a "domesticit", devenind Jupiter, Venus etc. Apoi,
istoria susţine că împăratul Constantin născut la Nissa (Naissus), respectiv Niş-ul
sârbesc de astăzi, prin edictul de la Milano (313 d.H.) a creştinat mai multă lume
decât toţi apostolii la un loc. Şi domnea peste Răsăritul Imperiului Roman, cu
capitala la Bizanţ / Constantinopol.
În secolele trecute, Principatele Române şi Voievodatul Transilvaniei erau
aprig disputate de cele trei imperii, care-şi aflau la noi răspântia: Imperiul Otoman,
Imperiul Rus şi Imperiul Austriac. Astăzi lucrurile s-au schimbat, dar nu chiar atât
de mult. Ne găsim între Imperiul American global, Imperiul German (numit în mod
eronat "european" şi acelaşi Imperiu Rus. Şi nu e deloc exclus ca locuitorii
României să fie numiţi, într-un viitor previzibil, din nou iobagi, rumâni, moşneni,
vecini şi să fie tranzacţionaţi,ca număr de suflete, împreună cu câte o bucată de
pământ fertil...8)
Petru Neghiu
PERISCOP, VII, Nr. 4/128, oct.-dec. 2014, p.62-69
P.S. Ne aşteptăm ca papa Francisc să se invite într-o vizită în
România. În situaţia, nou creată este bine să baţi fierul cât e cald ! În ce mă priveşte,
cu cât atacurile la adresa Bisericii Ortodoxe Române sunt mai insistente şi mai
vehemente, cu atât sunt un român mai ortodox. Şi mai european. Îmbrăcat în
straie/odăjdii autocefale! Am zis! Dixi! Ich habe gesprochen! I have spoken! J'ai
dit! Jag har talat! Ho detto! Eipa eipe!
__________________________
1) A se vedea "Ortodoxie şi caracter", în M. Whelton, Papi şi Patriarhi, Ed. Theosis, Oradao, 2010, pg.14
2) V. Roman, România 2014, (Articole, interviuri, opinii) D.F. Verlag, Eppstein, Germany
3) A se vedea şi lucrarea: Ioan Huma, Ortodoxia şi uniacia. Semitism şi antisemitism, Răspuns la tezele unei cărţi şi la concepţia ce le susţine, Iaşi, 2014
4) Textul complet" "Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea şi porţile Iadului nu o vor birui".
5) La slujba de înmormântare ortodoxă se spune: "Chipul Slavei tale sunt, deşi port rănile păcatului".
6) A se vedea Edith Hamilton, et The Echo of Greece, Norton Cie, New York, 1964, pag.215 şi idem, The Greek
Way, Modern Library, New York, 1961, pag.19
7) Citat din "An orthodox Interpretation of the crisis of Western Society, Holy Cross Seminary Press, Brooklin, MA.
8) Petru Romoşan, Despre licurici. Geopolitică pentru începători, în Revista "Kosovo-Shaquiptari” (nr. 5-6),